Cândva România făcea legea la fotbal în Balcani. Balcaniada lui 13 - 0

Balcaniada lui „13-0”. „13:0” înseamnă 7:0 cu Bulgaria, 1:0 cu Grecia şi 5:0 cu Iugoslavia, adică rezultatele cu care România câştiga Balcaniada de fotbal desfăşurată în iunie 1933 pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti.

Turneul s-a desfăşurat în sistem campionat, însă rezultatele făcuseră ca meciul România-Iugoslavia să fie asemuit unei finale. „Plavii” câştigaseră cu 7:1 în faţa Greciei şi cu 4:0 contra Bulgariei. În plus, în ciuda entuziasmantului 7:0 cu Bulgaria, jocul naţionalei noastre cu Grecia fusese unanim dezaprobat de exigenta presă sportivă bucureşteană, dar şi de publicul conştient că urma meciul cu cel mai dificil adversar.

A doua zi după victorie, ziarele publicau o fotografie grăitoare pentru entuziasmul cu care cei 25.000 de spectatori prezenţi la Stadionul O.N.E.F. trăiseră meciul cu Iugoslavia: un băiat de 12 ani, alături de un domn distins, cu mustăţi şi lornion, amândoi aplaudând fericiţi atacurile finalizate de Silviu Bindea, Gheorghe Ciolac, Iuliu Bodola şi Ştefan Dobay. Cei doi erau Marele Voevod Mihai de Alba-Iulia şi primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod. Reacţiile celor doi au fost astfel descrise de P. Soru în „Vremea”: „Dacă nu l-aţi văzut pe Voevodul Mihai frecându-şi mânuţele de bucurie şi aruncându-şi în sus cascheta de fiecare punct marcat, aţi ratat un spectacol de covârşitoare emoţie. Dacă nu l-aţi îmbrăţişat în surâsuri pe primul ministru Vaida-Voevod, decorându-şi pieptul şi faţa cu-n zâmbet larg de satisfacţie naţională – aţi pierdut un prilej pentru a verifica magia formidabilă care dozează sportul în zilele noastre.”

Balcaniada: scurtă istorie

Ideea de a reuni echipele naţionale de fotbal ale statelor din Balcani a aparţinut României şi a fost propusă celorlalte federaţii din regiune în 1929. La nivel continental se desfăşura deja o Cupă a Europei Centrale, care reunea cele mai bune formaţii europene ale momentului. Fotbalul era parte a familiei de sporturi olimpice, iar la Montevideo începuseră deja pregătirile pentru primul campionat mondial. Într-un moment în care amintirea Primului Război Mondial era încă vie, sportul era văzut în egală măsură ca o modalitate de a atenua rănile politice şi psihologice, dar şi ca un prilej de revanşă.

Imagini de la ultima Balcaniadă

Prima Balcaniadă, câştigată de România, s-a desfăşurat într-un sistem greoi, cu meciuri tur-retur disputate între 1929-1931. Din 1932 sistemul a fost simplificat: meciurile se jucau în sistem campionat, în capitala uneia dintre ţările participante. Prima ediţie a avut loc la Belgrad şi a fost câştigată de Bulgaria. În 1933, România triumfa la Bucureşti, apoi Iugoslavia se impunea la Sofia (1934) şi Atena (1935). Ultima Balcaniadă interbelică s-a disputat la Bucureşti, retragerea Iugoslaviei reducând turneul la un triunghiular câştigat de gazde. Discuţiile privind o posibilă aderare a Turciei au eşuat. De altfel, România a considerat că cele trei trofee câştigate o declarau câştigătoare definitivă a Balcaniadei, după modelul Cupei Mondiale. Mai mult, ţinta federaţiei era includerea echipelor româneşti în competiţiile inter-ţări şi inter-cluburi la care luau parte Italia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia.

Alături de laturile strict sportivă (cel puţin trei meciuri cu miză pentru echipele naţionale) şi comercială, Balcaniadele aveau şi o puternică încărcătură politică. Ceremoniile de deschidere şi de închidere presupuneau parada delegaţiilor cu drapelul naţional, intonarea imnurilor de stat, discursuri formale. La Bucureşti, cel puţin, depunerea unei coloane de flori la Mormântul Eroului Necunoscut întregea acest ciclu oficial.

Bucureşti, 1933: tensiune şi splendoare

După începuturi destul de neconvingătoare, echipa naţională de fotbal a României începuse să înregistreze rezultate bune. Dar atmosfera în jurul echipei nu era liniştită. Numărul redus de etnici români, în comparaţie cu cei maghiari sau germani, stârnea controverse. Fidelitatea acestora era pusă, de obicei pe nedrept, la îndoială. În 1932, o înfrângere zdrobitoare în faţa Poloniei (0:5 la Bucureşti) declanşase campania pentru „românizarea” echipei naţionale, la sugestia scriitorului Camil Petrescu.

„Balcaniada lui 13:0” a început cu o scrisoare deschisă a preşedintelui Federaţiei Române de Football-Asociaţie, Aurel Leucuţia. Doctor în drept, deputat al Partidului Naţional Ţărănesc, trimis pe lângă Carol al II-lea pe când acesta se afla încă în exil, Leucuţia a fost primul preşedinte ales al F.R.F.A. după constituirea acesteia în 1930. La 3 iunie 1933, Aurel Leucuţia trimitea presei o scrisoare ce îndemna la calm, moderaţie şi responsabilitate:„Elementul românesc este astăzi într-o mare ascensiune, şi nu va trece multă vreme ca să ne vedem visul integral împlinit. […] Ca munca să nu ne fie zadarnică, în faţa unei atât de grele încercări, cum este Balcaniada, este necesar să creăm şi o atmosferă sufletească, prielnică succeselor sportive. Jucătorii sunt şi ei ca toţi ceilalţi oameni, cu stări sufleteşti diferite, în dispoziţiuni bune sau rele, unii optimişti, alţii neîncrezători, - ei trebuie deci ajutaţi, stimulaţi şi îmbărbătaţi. Pentru aceasta, facem apel la presă şi prin ea, la opinia publică românească.”

Urma ca echipa antrenată de Constantin Rădulescu, cu „becul” Emerich „Ciogli” Vogl căpitan, cu jucători români, maghiari şi germani din Banat, Transilvania, Basarabia şi Bucureşti să arate că poate trece peste disensiunile interne. Selecţia nu fusese scutită de probleme. 50 de jucători fuseseră convocaţi pentru a fi văzuţi de comisia de selecţie numită de FRFA. Inerente au fost şi discuţiile despre alegerea titularilor, golgheterul Ştefan Dobay fiind, paradoxal, pe lista contestaţilor.

O neaşteptată polemică

De „Balcaniada lui 13:0” se leagă un moment unic în istoria culturii şi sportului românesc. În exuberanţa generală, în laudele la adresa jucătorilor, selecţionerilor şi publicului s-a făcut deodată auzită vocea autoritară a lui Nicolae Iorga. Pentru marele istoric, exerciţiile fizice nu erau o cale de a atinge modelul antic al echilibrului dintre corp şi spirit, nu o cale de ascensiune socială, nu un scop în sine şi nu o modalitate de a deveni celebru prin mijloace facile. Nicolae Iorga nu era fascinat de mulţimile care se adunau pe stadioane, nu le aprecia reacţiile bune sau rele. Spectacolul sportiv era pentru el o „copilărie” nepermisă, un mod de a irosi o energie necesară în viaţa de zi cu zi. Răspunsul a venit de la Mihail Sebastian, care admitea ideea de „copilărie”, dar argumenta că regulile stricte ce decideau învingătorul şi ideea de „fair-play” (sau „joc-corect”, în traducerea lui Camil Petrescu) sunt mult mai prezente pe stadioane decât în viaţa politică sau universitară.

Pasiunile stârnite de Balcaniada din 1933 au fost numeroase. Dincolo de orice discuţii şi polemici, acel „13:0” rămâne un loc plăcut al memoriei sportive româneşti.

Nicolae Iorga: „O imensă copilărie a unei lumi uşuratece”

„Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o Romînia contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta «Balcaniadă» (...).

Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca Bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n’avem nimic de împărţit.

Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii Romîniei asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului, tot aşa de entusiasmat de această biruinţă ca şi de opera unui învăţat de marea, glorioasa reputaţie a d-rului Marinescu, la a cărui sărbătoare asistau câteva sute de specialişti.

Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore în fruntea căreia se găsesc în cea mai mare parte foarte onorabili minoritari ca Doday, Kotormany şi Morawetz. Nu înţeleg – atîta tot. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, cari poate sînt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.  Articolul „După «victorie»”, publicat în ziarul „Neamul Românesc”, 1933

Mihail Sebastian: „E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca”

„Am fost pe stadion, Duminică, un om mai mult printre alţi 24.999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emoţionaţi de lupta celor 22 de bărbaţi din arenă. O imensă copilărie – sportul? Poate da. Am spune, chiar mai mult decît atît: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămîne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în nici un alt spectacol nu-şi găseşte o mai largă descărcare decît în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat.

Nu suntem obosiţi de teatru, unde cortina, decorurile, reflectoarele şi suflerul distrug permanent autenticitatea iluziei, amintindu-ţi la fiecare pas de convenţiile absurde ce colaborează la această complicată păcăleală, care se numeşte o «reprezentaţie»? Nu suntem blazaţi de virtuozităţile tehnice ale cinematografului, unde de cele mai multe ori maşina suplineşte viaţa? Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr.

E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat din stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obiective ale situaţiei, este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia şi falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. «Cel mai bun» numai în sport izbuteşte să fie în rîndurile dintîiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, «cel mai bun» este destinat să crape de foame.

Dacă nu ar fi decît justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decît spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din cînd în cînd ferestre spre stadion”.  Articolul „Între stadion şi bibloiotecă”, apărut în Gazeta Sporturilor, 1933

articol preluat de pe www.hystoria.ro