Fotbalul, un vin străvechi, din perioada interbelică

Ţin într-un cotlon al memoriei afective, ori dacă vreţi, al tainiţei tuturor gândurilor, un vin străvechi din perioada interbelică. Îl păstrez în sticle prăfuite, erodate de trecere şi de războaie, purtând pe etichete mucegaiul ultimului veac murdar. De câte ori mă uit la meciurile de fotbal ale prezentului, cele transmise şi comentate de la Bucureşti, mă înfurii şi intru în vinotecă şi mai deschid un vin de la 1923 ori unul din 1937, şi fac asta nu din nevoia de beţie, ci din nevoia de adevăr. Fiindcă eu m-am născut în patria lui Dobay şi-a lui Petschovsky, în locul în care echipele naţionale ale Miliţiei şi Armatei n-au avut niciodată prea mulţi fani înfocaţi.

Ce-mi evocă gustul acestor licori de altădată? Două nume, în primul rând. Chinezul şi Ripensia, două echipe din capitala Banatului care au cucerit împreună 10 titluri naţionale, ba au luat şi Campionatul Ungariei de Sud şi pe cel al Ardealului.
Dobay, Zombory, Pavlovici, Bürger, Agner, Hoksary, Deheleanu, Kotormany, Bindea, Schwartz, Raffinski. Sau Wetzer, Vogl, Petschovsky, Kilianovitz, Schiller, Matek, Ritter, Teleky... Nume ungureşti, nemţeşti, evreieşti. Nume slave, ba chiar şi nume româneşti. Aveţi ceva împotriva acestei proiecţii de Mitteleuropa regăsite în echipele de fotbal timişorene ale anilor '20, '30, '40?
Eu nu. Şi asta fiindcă am crescut într-o Timişoară a tuturor naţionalităţilor, m-am jucat în curtea de la numărul 36 din Fabrik şi de lângă Piaţa de Fân, Turbină şi Prinţul Turcesc, cu Ioji şi Iani, vecinii mei, cu Helmut şi Ocsi, cu Tibi, Beke, ba chiar şi cu Sven, colegul de clasă emigrat în Suedia. Am spart geamurile apartamentelor lui Moş Milan, proprietarul sârb ai cărui chiriaşi eram aproape cu toţii, i-am necăjit pe tanti Erza şi pe nea Tomoş, reparatorul de televizoare din pivniţa umedă, care prindea cu antena pătrată programul Belgrad 2 la care am urmărit cu toţii în 1982 campionatul mondial de fotbal din Spania. Şi cu care poate am prins, într-un ungher sensibil al sufletului, şi netransmisul campionat mondial din 1930, cel spre care călătoreau cu vaporul, între puţini alţii, timişorenii Rudolf Wetzer şi Emerich Vogl, care, crezându-se pe Bega, au dat mingea peste bord în Atlantic. Şi acestea sunt legendele României, unele care vorbeau ungureşte şi nemţeşte, dacă n-aveţi nimic împotrivă...

Ori poate e de vină pentru accesele mele de nostalgie faptul că în urmă cu treizeci şi ceva de ani jucam fotbal la piticii UMT-ului pe acelaşi teren a cărui iarbă o călcau crampoanele lui Deheleanu şi Kotormany, că mi-am petrecut multe seri făcând duble sub unica lampă stradală care ardea în cartier, şi duminicile pe scara tramvaiului şase, pe care îl luam din Piaţa Traian până la sala Olimpia, de unde porneam pe jos pe Aleea Sportivilor, astăzi a Ripensiei, spre stadionul 1 Mai, azi Dan Păltinişanu, pentru a vedea, ţipa şi aplauda cum Poli bate pe Steaua, iar un pic mai apoi pe Dinamo, cu 2-1, şi cum e gata să înceapă revoluţia la Timişoara. Simt şi acum în nări mirosul de detergent ieftin al tricourilor, şorturilor şi jambierelor uzate ale clubului meu de pitic, mă dor încă în gând juliturile de la mingile cu şiret împletit în pielea roasă şi aspră, cu care dădeam gol din când în când pe terenurile de antrenament de lângă Pădurea Verde.

 Şi încă respir aerul de sărbătoare al meciurilor de altădată, trăiesc patima drucherilor, ronţăi seminţele consumate cu înfrigurare sâmbătă sau duminică la ora 11, văd şirurile de oameni care se îndreptau spre stadion pentru a mai câştiga o partidă cu viaţa cenuşie a RSR-ului, pentru a mai spera la un titlu de campion în oricare divizie. Poate că toţi copiii de mingi de ieri şi de azi sunt urmaşii lui Dobay şi ai lui Petschovsky, după cum suporterii sunt fiii, nepoţii şi strănepoţiii celor care aclamau victoriile Chinezului şi Ripensiei de acum 70, 80 sau 90 de ani. Poate că ei au înfrânt mereu echipa Miliţiei şi echipa Armatei, pe terenul de fotbal sau pe arena largă în care au pornit revoluţia din decembrie 1989.

De aceea aş vrea să le spun nenumăraţilor realizatori de emisiuni sportive, gesepişti, prosportişti, digitevişti şi colportişti, care se tânguie că Steaua şi Dinamo nu mai urcă pe podium şi că Rapidul nu mai prinde cupele europene: Ia mai puneţi mâna pe carte, pe cea de istorie! A fotbalului.

 Mi-ar plăcea ca măcar o dată, acolo la Bucureşti, să faceţi o emisiune despre Ripensia, echipa despre care Ioan Chirilă scria aşa: "Am văzut poze cu Ripensia în Cişmigiu, semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, după ultimul strigăt al modei" şi aşa: "Întotdeauna când joacă Ripensia stau în spatele porţii adverse. Pentru că vreau să-l văd pe Dobay... 

Când aleargă spre poartă creşte ca un cal de la cinematograf galopând spre sală, acoperind ecranul şi întunecându-l. Sau ca o locomotivă filmată cu un aparat culcat între şine... Apoi, când închizi instinctiv ochii, vine şutul. Un şut de care mi-e teamă. Şutul pentru care mă aflu în spatele porţii". Să amintiţi de Chinezul.

 Poate aşa vă veţi da seama că fotbalul de la noi nu începe şi nu se termină cu Steaua, Dinamo, Rapid şi Craiova Maxima. Că istoria nu începe cu anul 1945, în care comunismul a venit pe tancuri în ţara asta. Că România este deopotrivă o ţară a Timişoarei, a Clujului, a Aradului şi Sibiului, a Petroşaniului şi Bistriţei, a Braşovului şi Mediaşului, dar şi a Iaşiului şi Galaţiului, a Vasluiului, Urziceniului, Curţii de Argeş şi Târgu Jiului, în aceeaşi măsură în care este şi a Bucureştiului. Cu toţii putem câştiga campionatele acestei ţări, la cuvinte sau fotbal, la performanţe economice sau la nobleţe, la civilizaţie ori parolism. 

Aşa că nu trebuie să fiţi trişti dacă Dinamo şi Steaua nu urcă mereu pe locul întâi. Măcar nu vom mai fi nevoiţi să vedem şi să ascultăm toată ziua maimuţe în costume Armani care transmit de la Palat, cu ajutorul vostru, ultimele inepţii debitate. E semn că valiza cu bani nu mai poate cumpăra meciurile, că trişorii şi bişniţarii şi escrocii, adică sponsorii nevăzuţi din fotbal şi din media, nu mai fac legea.
Poate că "marile echipe" al căror palmares se confundă cu istoria comunistă a României vor ajunge chiar să retrogradeze, şi atunci veţi deveni cu toţii fanii echipei lui Porumboiu, ai celor pentru care se dau de ceasul morţii Meme Stoica, Iuliu Mureşan ori Sorin Cârţu. Veţi deveni cu toţii fanii provinciei, adică obiectivi, documentaţi şi mai aproape de onoarea meseriei pe care acum o practicaţi destul de precar şi care îndeobşte poartă numele de jurnalism.




via http://pivnicer.blogspot.com/2010/04/un-vin-stravechi-din-perioada.html