Austria – România 4-1 (1-0)
Olanda – România 6-0 (2-0)
Cehoslovacia – România 4-1 (2-0)
În 1924, alături de alte 21 ţări, naţionala participă la întâiul ei turneu de anvergură, Olimpiada de la Paris (la cele din 1920 şi, apoi, 1928, nu a putut lua parte din cauza greutăţilor financiare, iar cea din 1932 nu va include turneu de fotbal). A fost prima Olimpiadă la care au concurat sportivi români, printre ei aflându-se, iată, şi fotbaliştii… Era a 4-a ediţie a Turneului Olimpic de fotbal, prima şi cu participare sud-americană şi ultima la care, având fotbal amator, ţările se puteau încă prezenta cu cele mai bune formaţii. (Excepţie, Marea Britanie, unde exista profesionism). Obţinând fondurile necesare deplasării în ultimul moment, România s-a putut prezenta la Paris. În drum spre capitala Franţei, echipa noastră pierde cu Austria la Viena, meci în care notăm prima schimbare de jucători din istoria naţionalei, Frech I luându-i locul lui Ronnay în min. 9. Acest joc a provocat accidentarea lui Ronnay şi Jakobi, deveniţi indisponibili pentru JO. Peste exact o săptămână, în faţa a doar… 500 spectatori prezenţi pe stadionul parizian de 60.000 locuri Colombes, România susţinea primul ei meci oficial. Contra Olandei, întâiul adversar din Europa Occidentală din palmaresul “tricolor”, pierde însă la scor (0-6), în optimi. (Echipa noastră fusese exceptată de la turul preliminar). Portarul Ströck I a avut o evoluţie foarte slabă, contribuind la dimensiunile dezastrului. Scor care, analizând atent componenţa echipei noastre, ne pare surprinzător de mare. Pe ce ne bazăm când afirmăm asta? În primul rând, pe faptul că olandezii, deşi net superiori românilor, nu erau o mare forţă în fotbalul mondial al acelor ani. (Ei vor încheia, totuşi, Olimpiada pe locul 4. Dintre jucători, să reţinem numele lui Denis). În al doilea rând, pentru că linia de atac a “tricolorilor” i-a cuprins pe Guga şi Wetzer I, cei doi jucători care vor domina fotbalul românesc în anii ’20, dar şi două tinere extreme, Tänzer (19 ani) şi Ströck II, ulterior internaţionali maghiari… Dintre cauzele catastrofei nu putem omite condiţiile, cu totul modeste, de deplasare (cu trenul, cu clasa a 3-a), cazare şi hrană. Banii, oricum puţini, au fost cheltuiţi mai mult de către conducerea delegaţiei (asigurată chiar de către conducătorul tehnic al echipei, Adrian Suciu), în interes propriu. De altfel, selecţionerul a fost însoţit şi de soţie, neglijând pregătirea pentru joc. Colac peste pupăză, familia Suciu nici nu s-a mai întors împreună cu lotul, rămânând la Veneţia… Neavând suficienţi bani, jucătorii noştri abia au ajuns acasă, fiind nevoiţi să se împrumute pentru a putea plăti biletele de tren pe teritoriul iugoslav… A fost cea mai dezorganizată participare românească la un turneu internaţional, dintre toate câte vor mai fi. Şi va fi cea mai categorică înfrângere suferită de naţionala noastră într-un turneu final al CM, CE sau JO, precum şi într-un meci oficial (aici intrând doar cele din preliminariile sau turneele finale ale competiţiilor sus-menţionate), egalată în 1962 (0-6 cu Spania) şi 1967 (1-7 cu Elveţia). Formula folosită a cuprins jucători din doar patru oraşe (Oradea, Tg. Mureş, Timişoara, Cluj), adică numai din Transilvania. O formaţie care, în mod cert, nu aduna tot ce avea mai bun fotbalul românesc la acea oră. Pentru că au lipsit Ronnay (care va dispărea pentru câţiva ani buni din echipa naţională), Vogl, Semler (ei nici nu debutaseră încă în reprezentativă)... E semnificativ faptul că dintre cele nu mai puţin de şapte jocuri de verificare susţinute de naţională, în lunga perioadă de pregătire dinaintea turneului, în compania selecţionatelor oraşelor cele mai importante din România, nu au fost câştigate decât două, trei terminându-se la egalitate, iar două, pierdute! În afară de cei 11 jucători folosiţi, au mai făcut deplasarea alţi… 13, dintre care şapte erau, înaintea plecării, debutanţi! Ströck I şi Holz au debutat cu Austria, Molnar şi Bonciocat cu Olanda, Semler va debuta după turneu, iar Nicolescu şi Brătfălean, niciodată. Dintre cei 24, unul singur (Protopopescu, de la Tricolor) provenea de la un club din afara Transilvaniei, iar cei mai mulţi, de la Chinezul (patru). Ultimul joc de palmares al anului va fi o înfrângere în Cehoslovacia, când consemnăm primul străin care a îmbrăcat tricoul reprezentativei române, maghiarul Rössler, de la Chinezul, în acel meci intrând pe parcurs un alt maghiar, Csillag, de la CAO. Ambii deveniseră cetăţeni români şi astfel au putut fi selecţionaţi. În 1923 şi 1924 (când a suferit numai înfrângeri, trei la număr, toate în deplasare), România nu a câştigat nici un joc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu