Poveste fără sfârşit - Rapid Giulesti!

Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”
„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”…
…După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.


via http://farablaturi.ofsaid.ro/2011/09/povestile-lui-mitran-ep-42-poveste-fara-sfarsit/

Romania -Ungaria 1947

                                    Romania - Ungaria ( tineret) stadionul Giulesti 1947 scor 4-1

Hai culoarea visinie / Hai giulestiul muncitor!

Primii pași
Istoria clubului începe din ziua de 25 iunie 1923, când, într-o sală a școlii primare din cartierul Grivița, lucrătorii de la Atelierele Grivița și jucătorii unei echipe (Excelsior) care deja activa în cartier au pus bazele "Asociației Culturale și Sportive CFR". Președinte de club a fost ales Teofil Copaci, maistru la Atelierele Grivița, iar căpitan de echipă, Grigore Grigoriu, strungar, dar jucător cu experiență, care mai activase și la Venus. Cu echipamente confecționate din pânză vișinie în casa lui Grigoriu și cu bocancii recondiționați de la Ateliere, noua echipă CFR susținea jocurile și antrenamentele pe terenul CAB.
În perioada interbelică Rapid a fost printre echipele de top ale României câștigând de șase ori consecutiv cupa, dar și campionatul de război (nerecunoscut oficial de Federația Română de Fotbal) în anul 1942, competiție cunoscută ca fiind "Cupa Basarabiei". 

Divizia A: oficial de 3 ori [1][2], în 1966-1967, 1998-1999, 2002-2003. În plus, a câștigat în 1942 cupa „Basarabia”, un campionat de război nerecunoscut oficial de FRF


Cupa României: de 13 ori
1934-1935, 1936-1937, 1937-1938, 1938-1939, 1939-1940, 1940-1941, 1941-1942, 1971-1972, 1974-1975, 1997-1998, 2001-2002, 2005-2006 și 2006-2007


Supercupa României: 4
1998-1999, 2001-2002, 2002-2003, 2006-2007


Locul 2 în Divizia A: de 14 ori
1936-1937, 1937-1938, 1939-1940, 1940-1941, 1948-1949, 1949-1950, 1963-1964, 1964-1965, 1965-1966, 1969-1970, 1970-1971, 1997-1998 , 1999-2000 și 2005-2006



Cupa Ligii: o dată 1994

Cupa Balcanică: de 2 ori  1964-1965, 1965-1966

Finalistă în Cupa Europei Centrale: o dată ( Anulatǎ din cauza rǎzboiului )
1939-1940

Sfert-Finalista Cupa UEFA:o data
2005-2006

Inaugurarea stadionului Giulesti

Imagini de la inaugurarea stadionului Giulesti in anul 1939 

Istoria "Giuleştiului" începe în 1934. Pe 31 mai, Gazeta Sporturilor consemna ştirea conform căreia "CFR Bucureşti începe construirea unui teren pe Şoseaua Giuleşti". Lucrările erau prevăzute să înceapă pe 1 iunie, iar suprafaţa de joc urma să aibă dimensiunile de 105 m lungime şi 65 m lăţime şi să fie acoperită cu zgură, copiindu-se modelul unei arene la modă atunci, Venus. Planurile n-au fost respectate. Un an mai târziu, adică în mai 1935, acelaşi ziar menţiona că "se speră ca în toamnă CFR să joace pe Giuleşti, teren care va fi deocamdată doar împrejmuit". Mai pe româneşte, încă nu se prevedea construcţia tribunelor.

Cu toate acestea, la sfârşitul anului 1935 (10 decembrie), Primăria anunţa că refuză autorizarea construirii stadionului, pentru că "nu se poate încadra în planul de sistematizare al Capitalei"! Câteva zile mai târziu, se acorda, în sfârşit, autorizaţia de construcţie. Iar în aprilie 1936 se estima că stadionul va fi gata pe 1 septembrie, acelaşi an, că va avea gazon şi va putea aduna 25.000 de spectatori. Se modificaseră puţin şi dimensiunile, estimate acum la 107/75, dar se avansa chiar şi o dată de inaugurare: 14 august 1936.

Lucrările au început, e adevărat, în cursul acelui an, dar ele au durat, în cele din urmă, mai bine de doi ani. "Potcoava", proiectată şi construită de arhitectul Gheorghe Dumitrescu sub patronajul Aociaţiei sportiv-culturale a CFR, a fost dată oficial în folosinţă pe 10 iunie 1939, inaugurarea fiind legată de Ceferiada organizată pentru a marca împlinirea a 70 de ani de la punerea în circulaţie a primului tren în România. La evenimentul din vara lui 1939 au luat parte Regele Carol al II-lea, Prinţul Mihai "Mare Voievod de Alba Iulia", Prinţul Paul al Greciei, membri ai Guvernului Român, Consilieri Regali, înalţi demnitari, personalităţi proeminente ale vieţii noastre publice, reprezentanţi străini, care asistaseră şi la serbarea naţională de pe 8 iunie 1939, şi neumeroşi delegaţi ai căilor ferate europene.

La început, spectatorii de la peluză vizionau meciurile în picioare, iar sub tribune existau circa 60 de loje petru oficiali. "Potcoava" era considerată atunci "arena cea mai încăpătoare şi cea mai elegantă" din ţară.

"Potcoava" a devenit amintire pe la jumătatea anilor '80, când a fost ridicată, la început doar pe un cadru metalic, o a doua peluză, închizându-se, practic, stadionul. Lucrarea a fost definitivată aproximativ 10 ani mai târziu. În prezent, arena poate primi 19.100 de oameni, fiind dotată în întregime cu scaune de plastic.

Vara lui 2003 a reprezentat un alt reper important în istoria bătrânei arene. Echipa s-a mutat pe "Naţional", lăsând cale liberă pentru lucrările de modernizare. Gazonul a fost schimbat în totalitate, iar drenajul său a fost adus la standarde occidentale. În consecinţă, pe 14 noiembrie 2003, Rapid dispunea de cel mai bun gazon din România. Stadionul a intrat, de asemenea, într-un amplu proces de refacere. S-au început mărirea şi modernizarea tribunei oficiale, iar tribunele au fost înconjurate, în locul vechiului gard de protecţie, cu un material plastic transparent (şi rezistent), care asigură şi o vizibilitate excelentă, dar şi o protecţie pe măsură.

În vara lui 2004, prin Hotărâre de Guvern, stadionul a trecut din administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în cea a Clubului Sportiv Rapid.