1.001 de premiere bănăţene…

                                     Primul jucător profesionist din fotbalul românesc

Ne vine sau nu să credem, în România a existat o perioadă în care cu greu ai fi găsit funcţionari coruptibili şi birocrați grăbiți să accepte „o mică atenție”. Se întâmpla în perioada dintre cele două războaie mondiale, iar cazul fotbalistului Rudolf Wetzer reflectă felul în care conducătorii fotbalului românesc înțelegeau să-și facă datoria. Rudolf „Rudi” Wetzer s-a născut în 17 martie 1901, la Timișoara. Talentul și dăruirea de care a dat dovadă l-au ajutat să devină căpitanul echipei naționale a României, la primul Campionat Mondial de Fotbal, organizat în anul 1930, în Uruguay. Povestea lui Rudi este relatată în cartea de istorie lansată cu ocazia centenarului Federației Române de Fotbal. În 18 octombrie 1928, ziarul „Gazeta Sporturilor” făcea public interesul echipei maghiare Újpest pentru Rudolf Wetzer, centrul atacant de la echipa Chinezul Timişoara. Nissner, preşedintele „Chinezului”, a acceptat trecerea jucătorului în Ungaria, contra sumei de 150.000 de lei. Mai era nevoie doar de acordul forurilor competente, însă atât Comisia Centrală a Federaţiei, cât şi Federaţia Societăţilor de Sport din România au refuzat transferul. Totuși, peste câteva zile, Rudi juca în meciul Újpest - Hungária. Forurile din România negau că și-ar fi dar acordul, în vreme ce secretarul clubului Újpest susținea contrariul. Jucătorul a rămas la Újpest, iar cercetările au continuat. Ancheta Comisiei Centrale de Football-Asociaţie a scos la iveală un adevărat lanț al tentativelor de mituire. Reprezentații clubului Chinezul, împreună cu sponsorul clubului Újpest, antrenorul și câțiva jucători ai echipei Juventus București (printre care și fratele lui Rudi Wetzer) au apelat la diverse persoane din cadrul forurilor sportive românești, cu scopul de a falsifica acordul pentru extrădarea lui Rudi Wetzer. Cum toate răspunsurile funcționarilor federației erau negative, s-a apelat la un fost secretar al Secţiunii de Football-Asociaţie Bucureşti, un oarecare Georgescu, care, contra sumei de 100.000 de lei, a fost de acord cu redactarea unei extrădări false. După pedepsirea vinovaților, Rudolf Wetzer a continuat să joace în Ungaria, până în luna mai a anului 1930. În același timp, el era și liderul echipei naționale de fotbal a României, în ciuda faptului că în campionatul românesc, încă era ilegală folosirea jucătorilor profesioniști. Pe finalul carierei, Rudolf „Rudi” Wetzer a mai jucat la Juventus București, echipă alături de care a câștigat campionatul național, și Ripensia Timișoara. A jucat în 17 meciuri pentru România și a înscris 13 goluri, dintre care 5 în partida contra Greciei, scor 8-1, și 7 în Cupa Balcanică, întrecere câștigată de România, în anul 1931. După retragerea din activitate, a devenit antrenor, funcție din care a fost exclus de către reprezentanții partidului comunist, în anul 1958, fiind considerat „un element de anarhie cu idei burgeze”. Wetzer a murit la Haifa, în Israel, în data de 13 aprilie 1993, la vârsta de 92 ani.

via http://www.ziuadevest.ro/premiere/12141-1001-de-premiere-bnene-primul-juctor-profesionist-din-fotbalul-romanesc.html

Viaţă de fotbalist în Bucureştiul anilor ’30 - ’40

Născut în 1919, la un an de la Marea Unire şi la zece de la înfiinţarea Federaţiei Române de Fotbal, Tudor Vladimirescu îşi trăieşte astăzi bătrâneţile într‑un apartament obişnuit de bloc din Dristor şi este mereu dornic să depene amintiri legate de Venus şi de fotbalul de odinioară: „Pe vremea mea se juca mult mai spectaculos, acum e prea multă duritate pe teren şi corupţie în afara lui“.

Primul contact cu „sportul‑rege“ l‑a avut la Cernăuţi, acolo unde tatăl său, militar de carieră, era unul dintre conducătorii clubului Dragoş Vodă. „Eram în clasa întâi de liceu, adică prin 1930. Mergeam mereu la stadion şi a început să‑mi placă şi mie jocul ăsta de fotbal. Prin intermediul tatei l‑am cunoscut pe Fredi Eisenbeisser, vedeta echipei, care participase şi la Campionatul Mondial din Uruguay.

El m‑a sfătuit să o iau în serios cu fotbalul“, şi‑a amintit bătrânul „venusist“. Familia Vladimirescu s‑a mutat apoi la Baia Mare, iar ulterior la Tecuci, unde Tudor a terminat liceul, iar tatăl său s‑a stabilit după ce s‑a pensionat. „În ’38, după ce am luat Bacalaureatul, am plecat la Bucureşti ca să dau examen la Academia Militară. N‑am luat din prima, iar norocul meu a fost tocmai Eisenbeisser, sau Fieraru, cum i se mai zicea în România. El juca atunci la Venus şi mi‑a zis că se caută jucători pentru echipa a doua a clubului „Luceafărul“ care activa în Divizia B. Eram tânăr, aveam 19 ani, iar până atunci evoluasem doar în campionatul regional. M‑am prezentat la preselecţie, iar antrenorul Weszter m‑a plăcut şi m‑a reţinut imediat. A fost foarte bine, mai ales că‑mi dădeau casă şi masă la un cămin studenţesc“, ne‑a povestit cu patos bătrânul de 91 de ani.

Fugea din cazarmă direct la stadion

După numai un an petrecut în cel de‑al doilea eşalon, Tudor Vladimirescu a fost cooptat în lotul mare al celor de la Venus, dar a şi promovat totodată examenul de admitere la Academia Militară. „În ’39, Luceafărul s‑a desfiinţat, iar Venus a oprit de la «satelit» doar trei jucători: Vladimirescu, Cârciog şi Negrescu.

Am semnat pe trei ani şi am pus şi eu umărul la câştigarea titlului din ’40, ultimul din istoria Venusului“, a rememorat fosta extremă dreaptă. Vladimirescu şi‑a amintit şi cum reuşea să împace fotbalul şi armata în acea perioadă: „Nu aveam cum să ajung la antrenamente, pentru că eram obligat să stau în internat şi nu mă lăsau să plec. Totuşi, superiorii mei erau microbişti, aşa că vinerea primeam de obicei învoire. Mă întorceam abia lunea, după meci, când colegii mei făceau instrucţie pe câmp. Chiar dacă nu mă antrenam, să ştiţi că alergările din cazarmă mă ajutau să am o condiţie fizică de invidiat“. În 1942, Tudor Vladimirescu a fost repartizat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri din Brăila, însă a continuat să facă naveta la Bucureşti, în fiecare săptămână, pentru a juca în continuare la Venus.

Un profesor câştiga cât un fotbalist

Pe 10 iunie 1939, jucătorul Tudor Vladimirescu şi avocatul Alexandru Eladescu, preşedintele clubului Venus, parafau primul contract din viaţa tânărului fotbalist. „Gruparea Venus va plăti jucătorului Vladimirescu Tudor o indemnizaţie lunară de deplasare în valoare de lei 2.000 pe durata primilor doi ani şi 3.000 pentru anul al treilea. În afară de acestea, gruparea va mai plăti jucătorului şi prime de joc egale cu ale tuturor jucătorilor de la echipa întâia, la jocurile la care va participa.

Toate celelalte condiţiuni de antrenament, disciplină şi condiţie fizică sunt cele prevăzute în Regulamentul Asociaţiei şi care se aplică tuturor jucătorilor. Prezentul contract devine obligatoriu pentru Venus în cinci zile de astăzi, după luarea avizului antrenorului grupării. Făcut în trei exemplare astăzi 10 iunie 1939“, se arată în documentul îngălbenit de vreme. „Banii nu erau mulţi, dar nici puţini, având în vedere că‑mi asigurau şi mâncarea. Aveam cei 84.000 de lei prevăzuţi în contract, dar şi prime de victorie de 500‑600 de lei. Pentru câştigarea campionatului se mai luau câteva mii“, a rememorat Vladimirescu. Chiar dacă era greu să te îmbogăţeşti din fotbal în acei ani, existau însă şi în România jucători bine plătiţi.

De exemplu, rapidistul Ştefan Auer a primit 40.000 de lei pentru câştigarea Cupei României, ediţia 1938‑39, în timp ce unii dintre coechipierii săi au fost nevoiţi să se mulţumească cu doar 7.000 de lei. Comparativ, în anul 1939 indemnizaţia lunară a unui parlamentar era de 15.000 de lei pe lună, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8.500 de lei.

Scos din armată ca „fiu de chiabur“

Competiţiile oficiale au fost însă întrerupte din cauza războiului, iar gloria „negrilor din Splai“ apusese, aşa că s‑a hotărât în cele din urmă să schimbe tricoul Venusului cu cel al unei echipe locale: „Am evoluat alte câteva sezoane la «Franco – Româna» şi Dacia Unirea Brăila, după care m‑am lăsat. Legăturile mele cu fotbalul s‑au rupt în acel moment, pentru că nu m‑a interesat niciodată să ajung antrenor. Plus că era şi sărăcie mare după ’45, nu prea puteai să trăieşti din sport“.

Marele regret al fostului fotbalist cu nume legendar rămâne acela că n‑a fost selecţionat niciodată la echipa naţională: „Atunci era mult mai greu să ajungi la lot decât acum. Erau mulţi fotbalişti valoroşi. Gândiţi‑vă numai la ce nume jucau alături de mine: Mircea David, cel poreclit «Il Dio» de italieni, Fredi Eisenbeisser, Lazăr Sfera sau Iuliu Bodola, pe care eu îl consider cel mai mare fotbalist român din toate timpurile, mult peste Hagi“. Regimul comunist n‑a fost de bun-augur nici pentru clubul Venus, desfiinţat în 1948, dar nici pentru Tudor Vladimirescu, care a fost scos din armată ca „fiu de chiabur“, din cauza unui teren moştenit de la tatăl său.

articol preluat de pe www.hystoria.ro

Legendele fotbalului: „Minunea Blondă“ din Giuleşti

Despre Iuliu Barátky, unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România în perioada interbelică, se spune că n-a fost cu nimic mai prejos decât Dobrin, Balaci sau Hagi, cele trei nume întipărite definitiv în mintea şi inimile microbiştilor din România.

„Minunea Blondă", aşa cum era alintat fotbalistul, s-a născut în 1910, la Oradea, în familia unui maistru înstărit de origine maghiară, proprietarul unui lanţ de măcelării. La 16 ani era deja titular în atacul celor de la Stăruinţa Oradea, iar la vârsta majoratului făcea furori la CAO. În 1930, a fost ofertat de Hungária Budapesta, iar tatăl său a acceptat transferul în schimbul a 2.500 pengö (aproximativ 75.000 de lei), bani pe care i-a folosit pentru a-şi relansa afacerile.

Totodată, clubul CAO a încasat alţi 2.500 pengö ca sumă de transfer. Blondul fotbalist a plecat însă din ţară cu inima strânsă, întrucât acasă rămânea cea care trebuia să-i devină soţie. În numai câteva săptămâni a primit şi cetăţenia maghiară, iar la 28 septembrie 1930 a şi debutat în naţionala ţării vecine, pe post de inter stânga, în meciul  Germania - Ungaria (5-3). De altfel, pe parcursul carierei, a jucat pe toate posturile, inclusiv ca portar.

Avea doar patru clase primare

Apoi, a urmat declinul, întrucât lui Iuliu Barátky începuse să-i placă viaţa de noapte, petrecută în compania lui Bachus şi a unei celebre cântăreţe din Budapesta. În vara anului 1933, Barátky, presat de tatăl său care dorea să-l vadă acasă, ca viitor proprietar al măcelăriei, a revenit la Oradea, la Crişana. Revenit la forma din primii ani ai carierei, Barátky a ajuns în atenţia celor de la Rapid, care l-au transferat în 1936. În Grant a trăit cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa. „«Giussy» Barátky a fost cel mai mare fotbalist! Mare de tot. Peste Dobrin, peste Hagi. Ce-i drept, vorbea el mai prost româneşte, dar nu asta contează. El nu avea pregătire şcolară, făcuse doar patru clase primare, n-avea aere de vedetă, deşi parcă te hipnotiza mereu. La un antrenament, mă enervase cu driblingurile sale şi i-am băgat o alunecare de l-am luat cu fulgi cu tot. S-a ridicat, a venit la mine, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus «Bravo, Ioane!». Avea o precizie uimitoare în ambele picioare. După antrenamente, îi plăcea să se joace. Trasa cu creta o linie groasă pe bara transversală şi paria cu copiii de mingi că va trimite balonul din  marginea careului de 16 metri până va şterge linia, fără să rateze. Nu a pierdut niciun pariu, niciodată", a povestit peste ani fostul mare fotbalist al Rapidului, Ion Costea.

Arestat din ordinul prefectului Marinescu

În mai 1938, Rapid urma să dispute o semifinală din Cupa României în compania marii rivale, Venus, echipa poliţiei, al cărei preşedinte era prefectul Capitalei, Gabriel Marinescu. În prelungiri, la 1-1, Barátky a marcat golul calificării. După meci, alb-vişiniii au sărbătorit succesul lângă Gara de Nord, la restaurantul „Luther", acolo unde cânta de obicei Maria Tănase. La plecare, Barátky, Auer, Vintilă şi Raffinsky au fost arestaţi fără nicio explicaţie. Pentru a-i elibera, preşedintele giuleştenilor, Costică Ardeleanu, a cerut rejucarea partidei pe motiv de arbitraj părtinitor! La rejucare, feroviarii au câştigat cu 4-2, prin „dublele" lui Barátky şi Auer.

Pasiunea pentru alcool i-a fost fatală

După cel de-al Doilea Război Mondial, Iuliu Barátky n-a mai fost acelaşi. „Barátky se însurase cu o dansatoare de cabaret, iar gurile rele spuneau că dormitorul acesteia nu rămânea gol când «Giussy» era cu echipa prin deplasări. De multe ori stăteam cu el la restaurant, la un şpriţ. Îi plăcea să şi fumeze, «pufăia» şi câte 40-50 de ţigări pe zi. Îl simţeam însă că suferă după o iubire pierdută undeva, într-o mahala din Oradea. Eu plecam în miez de noapte, iar el rămânea cu paharul în mână, privind în gol. Cred că nici nu observa când dispăream", a explicat acelaşi Costea motivele declinului unui mare fotbalist. În 1944 şi-a început cariera de antrenor, chiar în Giuleşti, dar a continuat să şi joace, în paralel, până la 38 de ani. Fără să mai repete niciodată succesele din trecut. A alunecat apoi în anonimat, iar la 52 de ani s-a stins din viaţă, singur, pe patul unui spital.

"Barátky e cel mai mare fotbalist român. Faţă de Dobrin, avea o detentă nemaipomenită, iar Hagi era copil mic pe lângă el!"

Ion Costea

fost fotbalist Rapid

Disputat de România şi de Ungaria

Dintre toţi jucătorii de la noi care au evoluat atât pentru naţionala României, cât şi pentru cea maghiară, Iuliu Barátky este singurul, alături de Petschovschi, care a debutat în tricoul Ungariei şi a sfârşit prin a juca în tricolor. Faptul că a părăsit, în anul 1933, echipa Hungária şi implicit naţionala vecină, l-a privat pe Barátky de trei ani de prezenţă în prima reprezentativă, motiv pentru care a ratat şi Cupa Mondială din 1934. Cum s-a ajuns la asta?

În toamna lui 1933, când federaţiile din România şi Ungaria se aflau încă în litigiu în privinţa jucătorului, Barátky a fost folosit într-un meci cu Elveţia. FIFA a intervenit şi le-a acordat adversarilor victoria la „masa verde", scor 2-0. Motivul? Chiar românii propuseseră, în 1931, ca un fotbalist să nu joace în două naţionale decât la cel puţin trei ani distanţă!

Iuliu Barátky (Gyula Barátky)

Data naşterii: 14 mai 1910, Oradea

Data decesului: 14 aprilie 1962, Bucureşti

Postul: atacant

Cariera de jucător: Stăruinţa Oradea, CA Oradea, Hungária Budapesta, Crişana Oradea, Rapid Bucureşti, Carmen Bucureşti, Libertatea Oradea, RATA Târgu-Mureş

Divizia A: 155 meciuri - 100 goluri

Palmares: 4 Cupe ale României (toate cu Rapid)

Echipa naţională a României: 20 selecţii - 13 goluri (a participat la CM 1938)

Echipa naţională a Ungariei: 9 selecţii - 0 goluri

Cariera de antrenor: Rapid Bucureşti (antrenor-jucător), RATA Târgu-Mureş (antrenor-jucător), Libertatea Oradea (antrenor-jucător), naţionala României (interimar), Dinamo Bucureşti, Progresul Bucureşti, Centrul de Fotbal „Tânărul Dinamovist".

Palmares: 1 Cupă a României (cu Dinamo)

articol preluat de pe www.hystoria.ro

Dobrin, Dinu, Dumitrache,Lucescu, Deleanu!

Ion "Lita" Dumitru

Intre 1972 - 1980 a jucat la Steaua in 267 de partide, rastimp in care a marcat 47 de goluri!

Nu i s-a spus Briliantul, Magul sau Prinţul. Ci, simplu, Fiara!

Lăcă e cel mai galonat fotbalist din lume

E suficent să-i pronunţi numele. Toată lumea ştie că este cel mai important stelist şi că are cele mai multe trofee din fotbalul mondial.

A început cu adevărat să-şi facă un nume la Sevilla, şi a încheiat cu trei calificări consecutive împreună cu marea lui dragoste, Steaua, în Liga Campionilor. Cine mai este ca el? Nimeni!

Este simbolul Stelei, idolul a milioane de oameni. Debut la Braşov, transfer cu cântec pe "Ghencea" (Mitică Dragomir n-a vrut să-l lase la Steaua, ci dorea să-l "dăruiască" celor de la Dinamo), titularizarea, golul din finala Ligii Campionilor, coşmarul lui Dasaev, revenirea la Steaua după "episoadele" AC Fiorentina şi Real Oviedo, apoi, a doua tinereţe.

"Dau eu gol şi vă fac mari pe toţi"

A debutat în 1983, cînd se "cocea" marea echipă. Încă din primul sezon a marcat 13 goluri şi a uimit pe toată lumea. A început să se înţeleagă la perfecţie cu Piţurcă, apoi a urmat celebrul "Lasă, mă, că dau eu gol şi vă fac mari pe toţi!", din finala de la Sevilla. Puştiul cazat în '83 la tribuna a doua a stadionului şi nebăgat de nimeni în seamă, începea să-şi construiască propria statuie:

10 titluri de campion naţional; şase Cupe ale României; trei Supercupe ale României; 71 de meciuri în cupele europene pentru Steaua, 17 goluri marcate (locul 1 ca număr de prezenţe); 357 de jocuri, 98 de goluri marcate; 84 de meciuri pentru echipa naţionalâ; cel mai galonat jucător din istoria fotbalului; convocat în Selecţionata Europei, pe 4 decembrie în1997; trei semifinale de Cupa Campionilor Europeni disputate, două finale.

Nu i s-a spus Briliantul, Magul sau Prinţul. Ci, simplu, Fiara!

I s-a spus "Fiara" pentru dăruirea din teren. Uneori, recunoaşte că a exagerat: cu picioarele adversarilor (Camacho, Ardeleanu), cu arbitrii ("Ce, bre, îţi curge sînge din nas de stai cu mîna dreaptă în sus ?"), cu Ilie Ceauşescu ("Prima asta e bună, da' nu mai e loc şi de un kil de brînzâ?"), cu jurnaliştii ("Păi ce măsuri să iau, poate doar la costumul de gală?"), cu antrenorii ("Auzi, bre, nea Imi, poate mă bagi şi pe mine mai multe minute, nu ca la hochei, numai pe final..."), dar poate că de asta este aşa de iubit. N-a acceptat, niciodată, să fie inferior niciunui adversar. Poate, de accea, a avut unele intrări mai puţin ortodoxe.

"The old number 7 is back"

După periplul european, a revenit, în 1993, la prima sa mare iubire. Şi a luat-o de la capăt, cu trei calificări consecutive în grupele Ligii Campionilor. S-a retras de pe gazon, dar a acceptat să revină ca antrenor, pentru a redresa o corabie ce plutea, parcă, în derivă.

Câţi nu şi-au scris, acum 20 de ani, copii fiind, cu pixul pe un tricou "mai bun" numărul 7 şi, deasupra, doar atît: "Lăcă". Asta e ceea ce rămîne. Şi mesajul galeriei la revederea cu "Fiara". "The old number 7 is back".

Prima întîlnire a lui Lăcătuş cu stadionul pe care avea să facă istorie.

A coborît panta din spatele tribunei a doua. Nu cunoştea pe nimeni, nimeni nu-l cunoştea. Şi-a aruncat geanta de pe umăr şi s-a sprijinit de peretele proaspăt vopsit. Slab, cu bretonul căzut peste ochi, Marius tocmai băgase mîna în buzunarul de la blugi pentru a-şi scoate o ţigară cînd în capul scărilor a apărut Ienei. >, l-a întrebat antrenorul. >. >"...Marius a fost apoi cazat la >, în camera 618, cu Fane Petcu, venit de la Constanţa. Lui Lăcătuş îi zbura însă gîndul tot la Braşov. După primul antrenament i-a asigurat pe toţi că ştie drumul spre > şi a plecat singur de la stadion. S-a urcat însă într-un taxi şi peste o oră era la Braşov. Nu putea sta departe de Mariana, prietena lui de mulţi ani şi cea care avea să-i devină soţie. Ştia că a doua zi dimineaţa, la ora 6, era un tren spre Bucureşti, că la 9 ajunge, iar la 9:30 va fi prezent alături de colegi la micul dejun.

"Lăcătuş este cel mai bun fotbalist pe care l-am antrenat în toată cariera mea"

Mihai Stoichiţă

Cifrele lui Marius Lăcătuş la Steaua

- 14 sezoane (1983-1990, 1993-2000)

- 357 de meciuri / 98 de goluri

- 10 titluri de campion / 6 Cupe ale României

- 3 Supercupe ale României

- trei semifinale de Cupa Campionilor (1986, 1988 si 1989)

- a evoluat în două finale de Cupa Campionilor (1986, 1989)

- a evoluat în Cupa Intercontinentală (1986)

- cîştigător al Cupei Campionilor Europeni (1986)

- cîştigător al Supercupei Europei (1987)

The best

Ale Bancarii Ale!

http://www.youtube.com/watch?v=wV246-ecC1I