Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
miercuri, 9 mai 2012
Istoria fotbalului vasluian!
Pentru cei interesati de istoria fotbalului vasluian va las un link http://istoria-fotbalului-vaslui.blogspot.com/ Blogul contine foarte multe materiale interesante! Vizionare placuta :)
joi, 3 mai 2012
joi, 10 noiembrie 2011
Fotbalul, un vin străvechi, din perioada interbelică
Ţin într-un cotlon al memoriei afective, ori dacă vreţi, al tainiţei tuturor gândurilor, un vin străvechi din perioada interbelică. Îl păstrez în sticle prăfuite, erodate de trecere şi de războaie, purtând pe etichete mucegaiul ultimului veac murdar. De câte ori mă uit la meciurile de fotbal ale prezentului, cele transmise şi comentate de la Bucureşti, mă înfurii şi intru în vinotecă şi mai deschid un vin de la 1923 ori unul din 1937, şi fac asta nu din nevoia de beţie, ci din nevoia de adevăr. Fiindcă eu m-am născut în patria lui Dobay şi-a lui Petschovsky, în locul în care echipele naţionale ale Miliţiei şi Armatei n-au avut niciodată prea mulţi fani înfocaţi.
Ce-mi evocă gustul acestor licori de altădată? Două nume, în primul rând. Chinezul şi Ripensia, două echipe din capitala Banatului care au cucerit împreună 10 titluri naţionale, ba au luat şi Campionatul Ungariei de Sud şi pe cel al Ardealului.
Dobay, Zombory, Pavlovici, Bürger, Agner, Hoksary, Deheleanu, Kotormany, Bindea, Schwartz, Raffinski. Sau Wetzer, Vogl, Petschovsky, Kilianovitz, Schiller, Matek, Ritter, Teleky... Nume ungureşti, nemţeşti, evreieşti. Nume slave, ba chiar şi nume româneşti. Aveţi ceva împotriva acestei proiecţii de Mitteleuropa regăsite în echipele de fotbal timişorene ale anilor '20, '30, '40?
Eu nu. Şi asta fiindcă am crescut într-o Timişoară a tuturor naţionalităţilor, m-am jucat în curtea de la numărul 36 din Fabrik şi de lângă Piaţa de Fân, Turbină şi Prinţul Turcesc, cu Ioji şi Iani, vecinii mei, cu Helmut şi Ocsi, cu Tibi, Beke, ba chiar şi cu Sven, colegul de clasă emigrat în Suedia. Am spart geamurile apartamentelor lui Moş Milan, proprietarul sârb ai cărui chiriaşi eram aproape cu toţii, i-am necăjit pe tanti Erza şi pe nea Tomoş, reparatorul de televizoare din pivniţa umedă, care prindea cu antena pătrată programul Belgrad 2 la care am urmărit cu toţii în 1982 campionatul mondial de fotbal din Spania. Şi cu care poate am prins, într-un ungher sensibil al sufletului, şi netransmisul campionat mondial din 1930, cel spre care călătoreau cu vaporul, între puţini alţii, timişorenii Rudolf Wetzer şi Emerich Vogl, care, crezându-se pe Bega, au dat mingea peste bord în Atlantic. Şi acestea sunt legendele României, unele care vorbeau ungureşte şi nemţeşte, dacă n-aveţi nimic împotrivă...
Ori poate e de vină pentru accesele mele de nostalgie faptul că în urmă cu treizeci şi ceva de ani jucam fotbal la piticii UMT-ului pe acelaşi teren a cărui iarbă o călcau crampoanele lui Deheleanu şi Kotormany, că mi-am petrecut multe seri făcând duble sub unica lampă stradală care ardea în cartier, şi duminicile pe scara tramvaiului şase, pe care îl luam din Piaţa Traian până la sala Olimpia, de unde porneam pe jos pe Aleea Sportivilor, astăzi a Ripensiei, spre stadionul 1 Mai, azi Dan Păltinişanu, pentru a vedea, ţipa şi aplauda cum Poli bate pe Steaua, iar un pic mai apoi pe Dinamo, cu 2-1, şi cum e gata să înceapă revoluţia la Timişoara. Simt şi acum în nări mirosul de detergent ieftin al tricourilor, şorturilor şi jambierelor uzate ale clubului meu de pitic, mă dor încă în gând juliturile de la mingile cu şiret împletit în pielea roasă şi aspră, cu care dădeam gol din când în când pe terenurile de antrenament de lângă Pădurea Verde.
Şi încă respir aerul de sărbătoare al meciurilor de altădată, trăiesc patima drucherilor, ronţăi seminţele consumate cu înfrigurare sâmbătă sau duminică la ora 11, văd şirurile de oameni care se îndreptau spre stadion pentru a mai câştiga o partidă cu viaţa cenuşie a RSR-ului, pentru a mai spera la un titlu de campion în oricare divizie. Poate că toţi copiii de mingi de ieri şi de azi sunt urmaşii lui Dobay şi ai lui Petschovsky, după cum suporterii sunt fiii, nepoţii şi strănepoţiii celor care aclamau victoriile Chinezului şi Ripensiei de acum 70, 80 sau 90 de ani. Poate că ei au înfrânt mereu echipa Miliţiei şi echipa Armatei, pe terenul de fotbal sau pe arena largă în care au pornit revoluţia din decembrie 1989.
De aceea aş vrea să le spun nenumăraţilor realizatori de emisiuni sportive, gesepişti, prosportişti, digitevişti şi colportişti, care se tânguie că Steaua şi Dinamo nu mai urcă pe podium şi că Rapidul nu mai prinde cupele europene: Ia mai puneţi mâna pe carte, pe cea de istorie! A fotbalului.
Mi-ar plăcea ca măcar o dată, acolo la Bucureşti, să faceţi o emisiune despre Ripensia, echipa despre care Ioan Chirilă scria aşa: "Am văzut poze cu Ripensia în Cişmigiu, semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, după ultimul strigăt al modei" şi aşa: "Întotdeauna când joacă Ripensia stau în spatele porţii adverse. Pentru că vreau să-l văd pe Dobay...
Când aleargă spre poartă creşte ca un cal de la cinematograf galopând spre sală, acoperind ecranul şi întunecându-l. Sau ca o locomotivă filmată cu un aparat culcat între şine... Apoi, când închizi instinctiv ochii, vine şutul. Un şut de care mi-e teamă. Şutul pentru care mă aflu în spatele porţii". Să amintiţi de Chinezul.
Poate aşa vă veţi da seama că fotbalul de la noi nu începe şi nu se termină cu Steaua, Dinamo, Rapid şi Craiova Maxima. Că istoria nu începe cu anul 1945, în care comunismul a venit pe tancuri în ţara asta. Că România este deopotrivă o ţară a Timişoarei, a Clujului, a Aradului şi Sibiului, a Petroşaniului şi Bistriţei, a Braşovului şi Mediaşului, dar şi a Iaşiului şi Galaţiului, a Vasluiului, Urziceniului, Curţii de Argeş şi Târgu Jiului, în aceeaşi măsură în care este şi a Bucureştiului. Cu toţii putem câştiga campionatele acestei ţări, la cuvinte sau fotbal, la performanţe economice sau la nobleţe, la civilizaţie ori parolism.
Aşa că nu trebuie să fiţi trişti dacă Dinamo şi Steaua nu urcă mereu pe locul întâi. Măcar nu vom mai fi nevoiţi să vedem şi să ascultăm toată ziua maimuţe în costume Armani care transmit de la Palat, cu ajutorul vostru, ultimele inepţii debitate. E semn că valiza cu bani nu mai poate cumpăra meciurile, că trişorii şi bişniţarii şi escrocii, adică sponsorii nevăzuţi din fotbal şi din media, nu mai fac legea.
Poate că "marile echipe" al căror palmares se confundă cu istoria comunistă a României vor ajunge chiar să retrogradeze, şi atunci veţi deveni cu toţii fanii echipei lui Porumboiu, ai celor pentru care se dau de ceasul morţii Meme Stoica, Iuliu Mureşan ori Sorin Cârţu. Veţi deveni cu toţii fanii provinciei, adică obiectivi, documentaţi şi mai aproape de onoarea meseriei pe care acum o practicaţi destul de precar şi care îndeobşte poartă numele de jurnalism.
via http://pivnicer.blogspot.com/2010/04/un-vin-stravechi-din-perioada.html
Ce-mi evocă gustul acestor licori de altădată? Două nume, în primul rând. Chinezul şi Ripensia, două echipe din capitala Banatului care au cucerit împreună 10 titluri naţionale, ba au luat şi Campionatul Ungariei de Sud şi pe cel al Ardealului.
Dobay, Zombory, Pavlovici, Bürger, Agner, Hoksary, Deheleanu, Kotormany, Bindea, Schwartz, Raffinski. Sau Wetzer, Vogl, Petschovsky, Kilianovitz, Schiller, Matek, Ritter, Teleky... Nume ungureşti, nemţeşti, evreieşti. Nume slave, ba chiar şi nume româneşti. Aveţi ceva împotriva acestei proiecţii de Mitteleuropa regăsite în echipele de fotbal timişorene ale anilor '20, '30, '40?
Eu nu. Şi asta fiindcă am crescut într-o Timişoară a tuturor naţionalităţilor, m-am jucat în curtea de la numărul 36 din Fabrik şi de lângă Piaţa de Fân, Turbină şi Prinţul Turcesc, cu Ioji şi Iani, vecinii mei, cu Helmut şi Ocsi, cu Tibi, Beke, ba chiar şi cu Sven, colegul de clasă emigrat în Suedia. Am spart geamurile apartamentelor lui Moş Milan, proprietarul sârb ai cărui chiriaşi eram aproape cu toţii, i-am necăjit pe tanti Erza şi pe nea Tomoş, reparatorul de televizoare din pivniţa umedă, care prindea cu antena pătrată programul Belgrad 2 la care am urmărit cu toţii în 1982 campionatul mondial de fotbal din Spania. Şi cu care poate am prins, într-un ungher sensibil al sufletului, şi netransmisul campionat mondial din 1930, cel spre care călătoreau cu vaporul, între puţini alţii, timişorenii Rudolf Wetzer şi Emerich Vogl, care, crezându-se pe Bega, au dat mingea peste bord în Atlantic. Şi acestea sunt legendele României, unele care vorbeau ungureşte şi nemţeşte, dacă n-aveţi nimic împotrivă...
Ori poate e de vină pentru accesele mele de nostalgie faptul că în urmă cu treizeci şi ceva de ani jucam fotbal la piticii UMT-ului pe acelaşi teren a cărui iarbă o călcau crampoanele lui Deheleanu şi Kotormany, că mi-am petrecut multe seri făcând duble sub unica lampă stradală care ardea în cartier, şi duminicile pe scara tramvaiului şase, pe care îl luam din Piaţa Traian până la sala Olimpia, de unde porneam pe jos pe Aleea Sportivilor, astăzi a Ripensiei, spre stadionul 1 Mai, azi Dan Păltinişanu, pentru a vedea, ţipa şi aplauda cum Poli bate pe Steaua, iar un pic mai apoi pe Dinamo, cu 2-1, şi cum e gata să înceapă revoluţia la Timişoara. Simt şi acum în nări mirosul de detergent ieftin al tricourilor, şorturilor şi jambierelor uzate ale clubului meu de pitic, mă dor încă în gând juliturile de la mingile cu şiret împletit în pielea roasă şi aspră, cu care dădeam gol din când în când pe terenurile de antrenament de lângă Pădurea Verde.
Şi încă respir aerul de sărbătoare al meciurilor de altădată, trăiesc patima drucherilor, ronţăi seminţele consumate cu înfrigurare sâmbătă sau duminică la ora 11, văd şirurile de oameni care se îndreptau spre stadion pentru a mai câştiga o partidă cu viaţa cenuşie a RSR-ului, pentru a mai spera la un titlu de campion în oricare divizie. Poate că toţi copiii de mingi de ieri şi de azi sunt urmaşii lui Dobay şi ai lui Petschovsky, după cum suporterii sunt fiii, nepoţii şi strănepoţiii celor care aclamau victoriile Chinezului şi Ripensiei de acum 70, 80 sau 90 de ani. Poate că ei au înfrânt mereu echipa Miliţiei şi echipa Armatei, pe terenul de fotbal sau pe arena largă în care au pornit revoluţia din decembrie 1989.
De aceea aş vrea să le spun nenumăraţilor realizatori de emisiuni sportive, gesepişti, prosportişti, digitevişti şi colportişti, care se tânguie că Steaua şi Dinamo nu mai urcă pe podium şi că Rapidul nu mai prinde cupele europene: Ia mai puneţi mâna pe carte, pe cea de istorie! A fotbalului.
Mi-ar plăcea ca măcar o dată, acolo la Bucureşti, să faceţi o emisiune despre Ripensia, echipa despre care Ioan Chirilă scria aşa: "Am văzut poze cu Ripensia în Cişmigiu, semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, după ultimul strigăt al modei" şi aşa: "Întotdeauna când joacă Ripensia stau în spatele porţii adverse. Pentru că vreau să-l văd pe Dobay...
Când aleargă spre poartă creşte ca un cal de la cinematograf galopând spre sală, acoperind ecranul şi întunecându-l. Sau ca o locomotivă filmată cu un aparat culcat între şine... Apoi, când închizi instinctiv ochii, vine şutul. Un şut de care mi-e teamă. Şutul pentru care mă aflu în spatele porţii". Să amintiţi de Chinezul.
Poate aşa vă veţi da seama că fotbalul de la noi nu începe şi nu se termină cu Steaua, Dinamo, Rapid şi Craiova Maxima. Că istoria nu începe cu anul 1945, în care comunismul a venit pe tancuri în ţara asta. Că România este deopotrivă o ţară a Timişoarei, a Clujului, a Aradului şi Sibiului, a Petroşaniului şi Bistriţei, a Braşovului şi Mediaşului, dar şi a Iaşiului şi Galaţiului, a Vasluiului, Urziceniului, Curţii de Argeş şi Târgu Jiului, în aceeaşi măsură în care este şi a Bucureştiului. Cu toţii putem câştiga campionatele acestei ţări, la cuvinte sau fotbal, la performanţe economice sau la nobleţe, la civilizaţie ori parolism.
Aşa că nu trebuie să fiţi trişti dacă Dinamo şi Steaua nu urcă mereu pe locul întâi. Măcar nu vom mai fi nevoiţi să vedem şi să ascultăm toată ziua maimuţe în costume Armani care transmit de la Palat, cu ajutorul vostru, ultimele inepţii debitate. E semn că valiza cu bani nu mai poate cumpăra meciurile, că trişorii şi bişniţarii şi escrocii, adică sponsorii nevăzuţi din fotbal şi din media, nu mai fac legea.
Poate că "marile echipe" al căror palmares se confundă cu istoria comunistă a României vor ajunge chiar să retrogradeze, şi atunci veţi deveni cu toţii fanii echipei lui Porumboiu, ai celor pentru care se dau de ceasul morţii Meme Stoica, Iuliu Mureşan ori Sorin Cârţu. Veţi deveni cu toţii fanii provinciei, adică obiectivi, documentaţi şi mai aproape de onoarea meseriei pe care acum o practicaţi destul de precar şi care îndeobşte poartă numele de jurnalism.
via http://pivnicer.blogspot.com/2010/04/un-vin-stravechi-din-perioada.html
1.001 de premiere bănăţene…
Primul jucător profesionist din fotbalul românesc
Ne vine sau nu să credem, în România a existat o perioadă în care cu greu ai fi găsit funcţionari coruptibili şi birocrați grăbiți să accepte „o mică atenție”. Se întâmpla în perioada dintre cele două războaie mondiale, iar cazul fotbalistului Rudolf Wetzer reflectă felul în care conducătorii fotbalului românesc înțelegeau să-și facă datoria. Rudolf „Rudi” Wetzer s-a născut în 17 martie 1901, la Timișoara. Talentul și dăruirea de care a dat dovadă l-au ajutat să devină căpitanul echipei naționale a României, la primul Campionat Mondial de Fotbal, organizat în anul 1930, în Uruguay. Povestea lui Rudi este relatată în cartea de istorie lansată cu ocazia centenarului Federației Române de Fotbal. În 18 octombrie 1928, ziarul „Gazeta Sporturilor” făcea public interesul echipei maghiare Újpest pentru Rudolf Wetzer, centrul atacant de la echipa Chinezul Timişoara. Nissner, preşedintele „Chinezului”, a acceptat trecerea jucătorului în Ungaria, contra sumei de 150.000 de lei. Mai era nevoie doar de acordul forurilor competente, însă atât Comisia Centrală a Federaţiei, cât şi Federaţia Societăţilor de Sport din România au refuzat transferul. Totuși, peste câteva zile, Rudi juca în meciul Újpest - Hungária. Forurile din România negau că și-ar fi dar acordul, în vreme ce secretarul clubului Újpest susținea contrariul. Jucătorul a rămas la Újpest, iar cercetările au continuat. Ancheta Comisiei Centrale de Football-Asociaţie a scos la iveală un adevărat lanț al tentativelor de mituire. Reprezentații clubului Chinezul, împreună cu sponsorul clubului Újpest, antrenorul și câțiva jucători ai echipei Juventus București (printre care și fratele lui Rudi Wetzer) au apelat la diverse persoane din cadrul forurilor sportive românești, cu scopul de a falsifica acordul pentru extrădarea lui Rudi Wetzer. Cum toate răspunsurile funcționarilor federației erau negative, s-a apelat la un fost secretar al Secţiunii de Football-Asociaţie Bucureşti, un oarecare Georgescu, care, contra sumei de 100.000 de lei, a fost de acord cu redactarea unei extrădări false. După pedepsirea vinovaților, Rudolf Wetzer a continuat să joace în Ungaria, până în luna mai a anului 1930. În același timp, el era și liderul echipei naționale de fotbal a României, în ciuda faptului că în campionatul românesc, încă era ilegală folosirea jucătorilor profesioniști. Pe finalul carierei, Rudolf „Rudi” Wetzer a mai jucat la Juventus București, echipă alături de care a câștigat campionatul național, și Ripensia Timișoara. A jucat în 17 meciuri pentru România și a înscris 13 goluri, dintre care 5 în partida contra Greciei, scor 8-1, și 7 în Cupa Balcanică, întrecere câștigată de România, în anul 1931. După retragerea din activitate, a devenit antrenor, funcție din care a fost exclus de către reprezentanții partidului comunist, în anul 1958, fiind considerat „un element de anarhie cu idei burgeze”. Wetzer a murit la Haifa, în Israel, în data de 13 aprilie 1993, la vârsta de 92 ani.
marți, 8 noiembrie 2011
25.09.1932
O zi cu 5 meciuri in divizia nationala. De retinut victoria CAO la Cluj. In cele din urma studentii vor reusi sa castige seria a II-a in dauna celor de la CAO.
luni, 7 noiembrie 2011
Aşa a început fotbalul românesc (III)
Prima noastră Olimpiadă şi o medalie de consolare
Delegaţia României a cuprins 51 de sportivi, care au concurat la fotbal, rugby, tenis şi tir. La fotbal, România, cu o echipă entuziastă dar foarte tânără şi neexperimentată, a fost eliminată la primul joc, de Olanda, scor 0-6. Presa franceză din epocă nota că românii nu fuseseră cu nimic mai slabi decât olandezii. Doar lipsa lor de experienţă şi oboseala cauzată de condiţiile grele de călătorie au făcut diferenţa.
Pentru a putea strânge banii necesari participării la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa României a trebuit să facă mai întâi un lung şi solicitant turneu prin Cehoslovacia şi Austria. Dar prima participare a României la J. O. a coincis şi cu prima medalie: bronz în turneul de rugby. Medalia are povestea ei. De fapt, echipa României a pierdut ambele meciuri disputate la Paris, (3-61 cu Franţa şi 0-39 cu SUA) şi s-a clasat pe locul trei din trei participante.
Chiar dacă au pierdut pe linie, rugbiştii români au avut meritul de fi reuşit totuşi să ajungă la Paris, după o călătorie grea, în compartimente de tren de clasa a treia. Fără prezenţa românilor, turneul nu s-ar fi putut ţine. Aşa că, cel puţin de data aceasta, sloganul olimpic „Important e să participi” a avut deplină acoperire.
Articol preluat de pe www.historia.ro
Delegaţia României a cuprins 51 de sportivi, care au concurat la fotbal, rugby, tenis şi tir. La fotbal, România, cu o echipă entuziastă dar foarte tânără şi neexperimentată, a fost eliminată la primul joc, de Olanda, scor 0-6. Presa franceză din epocă nota că românii nu fuseseră cu nimic mai slabi decât olandezii. Doar lipsa lor de experienţă şi oboseala cauzată de condiţiile grele de călătorie au făcut diferenţa.
Pentru a putea strânge banii necesari participării la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa României a trebuit să facă mai întâi un lung şi solicitant turneu prin Cehoslovacia şi Austria. Dar prima participare a României la J. O. a coincis şi cu prima medalie: bronz în turneul de rugby. Medalia are povestea ei. De fapt, echipa României a pierdut ambele meciuri disputate la Paris, (3-61 cu Franţa şi 0-39 cu SUA) şi s-a clasat pe locul trei din trei participante.
Chiar dacă au pierdut pe linie, rugbiştii români au avut meritul de fi reuşit totuşi să ajungă la Paris, după o călătorie grea, în compartimente de tren de clasa a treia. Fără prezenţa românilor, turneul nu s-ar fi putut ţine. Aşa că, cel puţin de data aceasta, sloganul olimpic „Important e să participi” a avut deplină acoperire.
Articol preluat de pe www.historia.ro
vineri, 4 noiembrie 2011
Aşa a început fotbalul românesc (II)
Cât se cheltuia pe vremuri pentru un meci
Aici exista un finanţator cert, Astra Culturală, la viramentele acesteia adăugându-se, conform statutului, taxele de înscriere, cotizaţiile, sumele rezultate ca profit din organizarea şi participarea la concursuri, eventualele donaţii. Secţia de fotbal, cea mai activă, primea cei mai mulţi bani, iar Astra Sportivă Braşov nu era o excepţie în România interbelică.
În ianuarie 1934, secţia de fotbal de la Astra Sportivă Braşov primise de la Astra Transilvană o subvenţie de 150.000 de lei, în timp ce celelalte secţii primiseră 22.500 lei (cea de ski), 20.000 de lei (atletism), 9.000 de lei (tenis), 2.000 de lei reveniseră pentru administrarea clubului.
Pentru două meciuri de fotbal cu C. S. Târgu Secuiesc, jucate la 2 şi 9 septembrie 1934 (tur-retur), în campionatul regional, s-au făcut următoarele cheltuieli:
66 lei –1.170 kilograme de brânză pentru masa jucătorilor
68 lei – mezeluri
83 lei – hrană pentru drum
43 lei – 10 lămâi
100 lei – deplasarea
485 lei – masa de seară
Pentru arbitrii meciului a fost prevăzut un barem de 975 de lei. În plus, echipamentul a trebuit spălat, plătindu-se 20 de lei. De 200 de lei s-a pus benzină (deplasarea s-a făcut probabil cu automobile personale), iar de 188 de lei s-au cumpărat sifoane şi ţigări. Delegatul C. S. Târgu Secuiesc a primit 2.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la partida revanşă.
În martie 1934, delegatul clubului, Iosif Belinderu, deconta următoarele cheltuieli pentru un drum la Bucureşti: 1.000 de lei pentru taxa de înscriere în F.R.F.A., 350 de lei pentru „Rombol“ (buletinul tehnic al Federaţiei), 120 de lei pentru 12 carnete de legitimare a fotbaliştilor şi încă 250 de lei pentru 25 de foi de legitimare. În fine, 880 de lei pentru tren, masă, cazare la hotel şi taxiuri.
Articol preluat de pe www.historia.ro
Aici exista un finanţator cert, Astra Culturală, la viramentele acesteia adăugându-se, conform statutului, taxele de înscriere, cotizaţiile, sumele rezultate ca profit din organizarea şi participarea la concursuri, eventualele donaţii. Secţia de fotbal, cea mai activă, primea cei mai mulţi bani, iar Astra Sportivă Braşov nu era o excepţie în România interbelică.
În ianuarie 1934, secţia de fotbal de la Astra Sportivă Braşov primise de la Astra Transilvană o subvenţie de 150.000 de lei, în timp ce celelalte secţii primiseră 22.500 lei (cea de ski), 20.000 de lei (atletism), 9.000 de lei (tenis), 2.000 de lei reveniseră pentru administrarea clubului.
Pentru două meciuri de fotbal cu C. S. Târgu Secuiesc, jucate la 2 şi 9 septembrie 1934 (tur-retur), în campionatul regional, s-au făcut următoarele cheltuieli:
66 lei –1.170 kilograme de brânză pentru masa jucătorilor
68 lei – mezeluri
83 lei – hrană pentru drum
43 lei – 10 lămâi
100 lei – deplasarea
485 lei – masa de seară
Pentru arbitrii meciului a fost prevăzut un barem de 975 de lei. În plus, echipamentul a trebuit spălat, plătindu-se 20 de lei. De 200 de lei s-a pus benzină (deplasarea s-a făcut probabil cu automobile personale), iar de 188 de lei s-au cumpărat sifoane şi ţigări. Delegatul C. S. Târgu Secuiesc a primit 2.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la partida revanşă.
În martie 1934, delegatul clubului, Iosif Belinderu, deconta următoarele cheltuieli pentru un drum la Bucureşti: 1.000 de lei pentru taxa de înscriere în F.R.F.A., 350 de lei pentru „Rombol“ (buletinul tehnic al Federaţiei), 120 de lei pentru 12 carnete de legitimare a fotbaliştilor şi încă 250 de lei pentru 25 de foi de legitimare. În fine, 880 de lei pentru tren, masă, cazare la hotel şi taxiuri.
Articol preluat de pe www.historia.ro
miercuri, 2 noiembrie 2011
luni, 24 octombrie 2011
Povestea mea – Mingea de fotbal ( sau cum si-ar spune o minge istoria vietii )
A trecut atat timp de cand m-am nascut incat nici eu nu mai stiu exact anul. M-am plimbat pe toate continentele , mi-am facut prieteni si printre locuitorii Eladei , dar si printre urmasii lui Romulus si Remus . Aztecii mi-au fost si ei aproape , iar japonezii inventivi din fire mi-au gasit intrebuintare intr-un joc numit ‘kemari’...
Restul articolului scris de mine il gasiti aici : http://www.footballfabulous.com/file-de-poveste/
Restul articolului scris de mine il gasiti aici : http://www.footballfabulous.com/file-de-poveste/
sâmbătă, 22 octombrie 2011
luni, 17 octombrie 2011
Ce citim
Abonați-vă la:
Postări (Atom)