Fotbalul, un vin străvechi, din perioada interbelică

Ţin într-un cotlon al memoriei afective, ori dacă vreţi, al tainiţei tuturor gândurilor, un vin străvechi din perioada interbelică. Îl păstrez în sticle prăfuite, erodate de trecere şi de războaie, purtând pe etichete mucegaiul ultimului veac murdar. De câte ori mă uit la meciurile de fotbal ale prezentului, cele transmise şi comentate de la Bucureşti, mă înfurii şi intru în vinotecă şi mai deschid un vin de la 1923 ori unul din 1937, şi fac asta nu din nevoia de beţie, ci din nevoia de adevăr. Fiindcă eu m-am născut în patria lui Dobay şi-a lui Petschovsky, în locul în care echipele naţionale ale Miliţiei şi Armatei n-au avut niciodată prea mulţi fani înfocaţi.

Ce-mi evocă gustul acestor licori de altădată? Două nume, în primul rând. Chinezul şi Ripensia, două echipe din capitala Banatului care au cucerit împreună 10 titluri naţionale, ba au luat şi Campionatul Ungariei de Sud şi pe cel al Ardealului.
Dobay, Zombory, Pavlovici, Bürger, Agner, Hoksary, Deheleanu, Kotormany, Bindea, Schwartz, Raffinski. Sau Wetzer, Vogl, Petschovsky, Kilianovitz, Schiller, Matek, Ritter, Teleky... Nume ungureşti, nemţeşti, evreieşti. Nume slave, ba chiar şi nume româneşti. Aveţi ceva împotriva acestei proiecţii de Mitteleuropa regăsite în echipele de fotbal timişorene ale anilor '20, '30, '40?
Eu nu. Şi asta fiindcă am crescut într-o Timişoară a tuturor naţionalităţilor, m-am jucat în curtea de la numărul 36 din Fabrik şi de lângă Piaţa de Fân, Turbină şi Prinţul Turcesc, cu Ioji şi Iani, vecinii mei, cu Helmut şi Ocsi, cu Tibi, Beke, ba chiar şi cu Sven, colegul de clasă emigrat în Suedia. Am spart geamurile apartamentelor lui Moş Milan, proprietarul sârb ai cărui chiriaşi eram aproape cu toţii, i-am necăjit pe tanti Erza şi pe nea Tomoş, reparatorul de televizoare din pivniţa umedă, care prindea cu antena pătrată programul Belgrad 2 la care am urmărit cu toţii în 1982 campionatul mondial de fotbal din Spania. Şi cu care poate am prins, într-un ungher sensibil al sufletului, şi netransmisul campionat mondial din 1930, cel spre care călătoreau cu vaporul, între puţini alţii, timişorenii Rudolf Wetzer şi Emerich Vogl, care, crezându-se pe Bega, au dat mingea peste bord în Atlantic. Şi acestea sunt legendele României, unele care vorbeau ungureşte şi nemţeşte, dacă n-aveţi nimic împotrivă...

Ori poate e de vină pentru accesele mele de nostalgie faptul că în urmă cu treizeci şi ceva de ani jucam fotbal la piticii UMT-ului pe acelaşi teren a cărui iarbă o călcau crampoanele lui Deheleanu şi Kotormany, că mi-am petrecut multe seri făcând duble sub unica lampă stradală care ardea în cartier, şi duminicile pe scara tramvaiului şase, pe care îl luam din Piaţa Traian până la sala Olimpia, de unde porneam pe jos pe Aleea Sportivilor, astăzi a Ripensiei, spre stadionul 1 Mai, azi Dan Păltinişanu, pentru a vedea, ţipa şi aplauda cum Poli bate pe Steaua, iar un pic mai apoi pe Dinamo, cu 2-1, şi cum e gata să înceapă revoluţia la Timişoara. Simt şi acum în nări mirosul de detergent ieftin al tricourilor, şorturilor şi jambierelor uzate ale clubului meu de pitic, mă dor încă în gând juliturile de la mingile cu şiret împletit în pielea roasă şi aspră, cu care dădeam gol din când în când pe terenurile de antrenament de lângă Pădurea Verde.

 Şi încă respir aerul de sărbătoare al meciurilor de altădată, trăiesc patima drucherilor, ronţăi seminţele consumate cu înfrigurare sâmbătă sau duminică la ora 11, văd şirurile de oameni care se îndreptau spre stadion pentru a mai câştiga o partidă cu viaţa cenuşie a RSR-ului, pentru a mai spera la un titlu de campion în oricare divizie. Poate că toţi copiii de mingi de ieri şi de azi sunt urmaşii lui Dobay şi ai lui Petschovsky, după cum suporterii sunt fiii, nepoţii şi strănepoţiii celor care aclamau victoriile Chinezului şi Ripensiei de acum 70, 80 sau 90 de ani. Poate că ei au înfrânt mereu echipa Miliţiei şi echipa Armatei, pe terenul de fotbal sau pe arena largă în care au pornit revoluţia din decembrie 1989.

De aceea aş vrea să le spun nenumăraţilor realizatori de emisiuni sportive, gesepişti, prosportişti, digitevişti şi colportişti, care se tânguie că Steaua şi Dinamo nu mai urcă pe podium şi că Rapidul nu mai prinde cupele europene: Ia mai puneţi mâna pe carte, pe cea de istorie! A fotbalului.

 Mi-ar plăcea ca măcar o dată, acolo la Bucureşti, să faceţi o emisiune despre Ripensia, echipa despre care Ioan Chirilă scria aşa: "Am văzut poze cu Ripensia în Cişmigiu, semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, după ultimul strigăt al modei" şi aşa: "Întotdeauna când joacă Ripensia stau în spatele porţii adverse. Pentru că vreau să-l văd pe Dobay... 

Când aleargă spre poartă creşte ca un cal de la cinematograf galopând spre sală, acoperind ecranul şi întunecându-l. Sau ca o locomotivă filmată cu un aparat culcat între şine... Apoi, când închizi instinctiv ochii, vine şutul. Un şut de care mi-e teamă. Şutul pentru care mă aflu în spatele porţii". Să amintiţi de Chinezul.

 Poate aşa vă veţi da seama că fotbalul de la noi nu începe şi nu se termină cu Steaua, Dinamo, Rapid şi Craiova Maxima. Că istoria nu începe cu anul 1945, în care comunismul a venit pe tancuri în ţara asta. Că România este deopotrivă o ţară a Timişoarei, a Clujului, a Aradului şi Sibiului, a Petroşaniului şi Bistriţei, a Braşovului şi Mediaşului, dar şi a Iaşiului şi Galaţiului, a Vasluiului, Urziceniului, Curţii de Argeş şi Târgu Jiului, în aceeaşi măsură în care este şi a Bucureştiului. Cu toţii putem câştiga campionatele acestei ţări, la cuvinte sau fotbal, la performanţe economice sau la nobleţe, la civilizaţie ori parolism. 

Aşa că nu trebuie să fiţi trişti dacă Dinamo şi Steaua nu urcă mereu pe locul întâi. Măcar nu vom mai fi nevoiţi să vedem şi să ascultăm toată ziua maimuţe în costume Armani care transmit de la Palat, cu ajutorul vostru, ultimele inepţii debitate. E semn că valiza cu bani nu mai poate cumpăra meciurile, că trişorii şi bişniţarii şi escrocii, adică sponsorii nevăzuţi din fotbal şi din media, nu mai fac legea.
Poate că "marile echipe" al căror palmares se confundă cu istoria comunistă a României vor ajunge chiar să retrogradeze, şi atunci veţi deveni cu toţii fanii echipei lui Porumboiu, ai celor pentru care se dau de ceasul morţii Meme Stoica, Iuliu Mureşan ori Sorin Cârţu. Veţi deveni cu toţii fanii provinciei, adică obiectivi, documentaţi şi mai aproape de onoarea meseriei pe care acum o practicaţi destul de precar şi care îndeobşte poartă numele de jurnalism.




via http://pivnicer.blogspot.com/2010/04/un-vin-stravechi-din-perioada.html

1.001 de premiere bănăţene…

                                     Primul jucător profesionist din fotbalul românesc

Ne vine sau nu să credem, în România a existat o perioadă în care cu greu ai fi găsit funcţionari coruptibili şi birocrați grăbiți să accepte „o mică atenție”. Se întâmpla în perioada dintre cele două războaie mondiale, iar cazul fotbalistului Rudolf Wetzer reflectă felul în care conducătorii fotbalului românesc înțelegeau să-și facă datoria. Rudolf „Rudi” Wetzer s-a născut în 17 martie 1901, la Timișoara. Talentul și dăruirea de care a dat dovadă l-au ajutat să devină căpitanul echipei naționale a României, la primul Campionat Mondial de Fotbal, organizat în anul 1930, în Uruguay. Povestea lui Rudi este relatată în cartea de istorie lansată cu ocazia centenarului Federației Române de Fotbal. În 18 octombrie 1928, ziarul „Gazeta Sporturilor” făcea public interesul echipei maghiare Újpest pentru Rudolf Wetzer, centrul atacant de la echipa Chinezul Timişoara. Nissner, preşedintele „Chinezului”, a acceptat trecerea jucătorului în Ungaria, contra sumei de 150.000 de lei. Mai era nevoie doar de acordul forurilor competente, însă atât Comisia Centrală a Federaţiei, cât şi Federaţia Societăţilor de Sport din România au refuzat transferul. Totuși, peste câteva zile, Rudi juca în meciul Újpest - Hungária. Forurile din România negau că și-ar fi dar acordul, în vreme ce secretarul clubului Újpest susținea contrariul. Jucătorul a rămas la Újpest, iar cercetările au continuat. Ancheta Comisiei Centrale de Football-Asociaţie a scos la iveală un adevărat lanț al tentativelor de mituire. Reprezentații clubului Chinezul, împreună cu sponsorul clubului Újpest, antrenorul și câțiva jucători ai echipei Juventus București (printre care și fratele lui Rudi Wetzer) au apelat la diverse persoane din cadrul forurilor sportive românești, cu scopul de a falsifica acordul pentru extrădarea lui Rudi Wetzer. Cum toate răspunsurile funcționarilor federației erau negative, s-a apelat la un fost secretar al Secţiunii de Football-Asociaţie Bucureşti, un oarecare Georgescu, care, contra sumei de 100.000 de lei, a fost de acord cu redactarea unei extrădări false. După pedepsirea vinovaților, Rudolf Wetzer a continuat să joace în Ungaria, până în luna mai a anului 1930. În același timp, el era și liderul echipei naționale de fotbal a României, în ciuda faptului că în campionatul românesc, încă era ilegală folosirea jucătorilor profesioniști. Pe finalul carierei, Rudolf „Rudi” Wetzer a mai jucat la Juventus București, echipă alături de care a câștigat campionatul național, și Ripensia Timișoara. A jucat în 17 meciuri pentru România și a înscris 13 goluri, dintre care 5 în partida contra Greciei, scor 8-1, și 7 în Cupa Balcanică, întrecere câștigată de România, în anul 1931. După retragerea din activitate, a devenit antrenor, funcție din care a fost exclus de către reprezentanții partidului comunist, în anul 1958, fiind considerat „un element de anarhie cu idei burgeze”. Wetzer a murit la Haifa, în Israel, în data de 13 aprilie 1993, la vârsta de 92 ani.

via http://www.ziuadevest.ro/premiere/12141-1001-de-premiere-bnene-primul-juctor-profesionist-din-fotbalul-romanesc.html

Olympia Bucuresti

poze via http://www.sport365.ro

Poveste fără sfârşit - Rapid Giulesti!

Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”
„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”…
…După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.


via http://farablaturi.ofsaid.ro/2011/09/povestile-lui-mitran-ep-42-poveste-fara-sfarsit/

2.10.1932 Echipa Nationala

2 octombrie 1932, zi neagra in palmaresul nationalei. Desi Romania are palmares pozitiv in fata nationalei Poloniei, in 1932 vecinii de atunci cu care aveam o portiune de granita ne-au surclasat la Bucuresti cu 5-0. Iata cronica meciului facuta de cei de la Gazeta Sporturilor. O puteti compara cu cronicile din zilele noastre

via http://www.sport365.ro

25.09.1932

 O zi cu 5 meciuri in divizia nationala. De retinut victoria CAO la Cluj. In cele din urma studentii vor reusi sa castige seria a II-a in dauna celor de la CAO.

Campionatul Romaniei 1932

Campionatul Romaniei in sistem divizionar a debutat la 11 septembrie 1932. "Gazeta sporturilor" din acea vreme chiar titreaza "Primii pasi ai Diviziei Nationale". Atasate, cronicile primei etape jucate in Romania.

Negrii din Splai si FC Liverpool

1936 a fost un an de referinta in istoria fotbalului romanesc datorita turneului intreprins de echipa FC Liverpool pe teritoriul tarii noastre. Doar 2 echipe din campionatul intern au avut atunci sansa sa-si masoare fortele cu echipa engleza : Venus Bucuresti si Ripensia Timisoara. La ora disputarii celor 2 partide campionatul era inca in toi. Ripensia era liderul la zi, ei reusind la finalul acelui sezon sa si castige titlul de campioana. Venus Bucuresti, porecliti « Negrii din Splai », se aflau pe locul 3, dar vor termina editia pe locul 4, fiind unul dintre sezoanele sub asteptarile fanilor.

In 1936 Venus catigase 5 titluri de campioana in Divizia A si urmarea cu ardoare sa doboare recordul celor de la Chinezul Timisoara care detineau 6 titluri, dar care intrasera intr-un declin datorita unor probleme financiare.

Venirea in tara a celebrei echipe engleze a creat o emulatie in randul suporterilor, dar si a gazetarilor, acestia venind in numar foarte mare la Gara de Nord. Antenorul Patterson a adus in Romania toate vedetele echipei, printre acestia numarandu-se Savage, Taylor sau Busby (cel care va marca istoria celor de la Manchester United in calitate de manager). Dubla campioana a Angliei venea in Romania dupa ce jucase o serie de meciuri si in Iugoslavia.

Pe 2 iunie arena Venus a devenit neincapatoare in asteptarea marelui meci. Ploaia torentiala care se abatuse asupra capitalei a facut ca gazonul arenei sa devina asemanator celor din insula. La ora disputarii meciului norii negri au adus o ploaie inofensiva, dar care le-a convenit de minune britanicilor.

Venus Bucuresti : Ghenea, Sfera, Albu, Barbulescu, Eissenbeiser, Mihailescu, Gruin, Gavrilescu, Sepi, Petea, Unguroiu
FC Liverpool : Hobson, Blenkinsop, Dabbs, Busby, Bradshaw, Savage, Niewenhyst, Robert, Howe, Easton, Hanson





Prima repriza a fost una la discretia oaspetilor. Centrarile dese au pus multe probleme fundasilor venusisti, iar fara paradele lui Ghenea, scorul putea sa ia proportii inca din primele minute. Dupa o dominare copioasa a englezilor, Hanson deschide scorul in mintul 21 cu un sut de la marginea careului. Jocul este unul pe placul spectatorilor care aplauda aproape toate fazele de joc ale britanicilor. Singura actiune consistenta a venusistilor a venit dn partea lui Sepi care il pune la incercare pe Hobson cu un sut deviat mai apoi in corner.

Repriza a doua incepe furtunos si in minutul 50 se face 2-0 dupa o lovitura de cap a lui Howe. Dupa gol urmeaza o dominare a bucurestenilor, dar care nu se concretizeaza pe tabela de marcaj. Pe rand Unguroiu si Gruin rateaza ocazii importante. In minutul 60 Howe reuseste dubla dupa ce trimite in poarta lui Ghenea centrarea trimisa de Niewenhyst. La 3-0 Unguroiu rateaza o noua ocazie, de data aceasta sutul trimis de venusist lovind bara transversala. Dupa doar un minut Gavrilescu inscrie pentru 3-1 in urma unu corner, dar si a greselilor facute de apararea engleza. Golul nu ii impiedica pe englezi sa atace si sa domine din nou jocul, iar in minutul 87 Hanson duce scorul la 4-1. Finalul meciului ii gaseste pe jucatorii venusisti tristi datorita proportiilor scorului.

La finalul meciului Patterson a evidentiat jocul bun al fundasului stanga, dar a si subliniat faptul ca echipa lui nu a dat chiar totul pe teren, jucatorii menajandu-se pentru meciul de a doua zi cu Ripensia.
Alexandru Eladescu, presedintele celor de la Venus, s-a declarat multumit de jocul echipei, mai ales ca au intalnit o forta a fotbalului european.

Partida a fost arbitrata de Ceaureanu care nu prea a avut ce sa fluiere in acea parida, jocul nefiind marcat de faulturi. La finalul meciului el declara urmatoarele pentru ziarul Gazeta Sporturilor : « A batut cine a fost mai bun. Englezii practica un joc constructiv de o rara frumusete. »


via https://www.facebook.com/notes/razvan-nicolae/negrii-din-splai-si-fc-liverpool/256430211075904

Dupa meci presa din Romania l-a vazut ca om al meciului pe Matt Busby. De partea venusistilor au fost remarcati Ghenea, Sfera sau Albu.

Istoria clubului Farul

U Cluj

Suporterii U Clujului la Castelu Corvinestilor

FC Freiburg

Petrolu Ploiesti

Istoria fotbalului resitean

Aşa a început fotbalul românesc (III)

                                         Prima noastră Olimpiadă şi o medalie de consolare  


Delegaţia României a cuprins 51 de sportivi, care au concurat la fotbal, rugby, tenis şi tir. La fotbal, România, cu o echipă entuziastă dar foarte tânără şi neexperimentată, a fost eliminată la primul joc, de Olanda, scor 0-6. Presa franceză din epocă nota că românii nu fuseseră cu nimic mai slabi decât olandezii. Doar lipsa lor de experienţă şi oboseala cauzată de condiţiile grele de călătorie au făcut diferenţa.
Pentru a putea strânge banii necesari participării la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa României a trebuit să facă mai întâi un lung şi solicitant turneu prin Cehoslovacia şi Austria. Dar prima participare a României la J. O. a coincis şi cu prima medalie: bronz în turneul de rugby. Medalia are povestea ei. De fapt, echipa României a pierdut ambele meciuri disputate la Paris, (3-61 cu Franţa şi 0-39 cu SUA) şi s-a clasat pe locul trei din trei participante.
Chiar dacă au pierdut pe linie, rugbiştii români au avut meritul de fi reuşit totuşi să ajungă la Paris, după o călătorie grea, în compartimente de tren de clasa a treia. Fără prezenţa românilor, turneul nu s-ar fi putut ţine. Aşa că, cel puţin de data aceasta, sloganul olimpic „Important e să participi” a avut deplină acoperire.

Articol preluat de pe www.historia.ro

Aşa a început fotbalul românesc (II)

                                            Cât se cheltuia pe vremuri pentru un meci 




Aici exista un finanţator cert, Astra Culturală, la viramentele acesteia adăugându-se, conform statutului, taxele de înscriere,  cotizaţiile, sumele rezultate ca profit din organizarea şi participarea la concursuri, eventualele donaţii. Secţia de fotbal, cea mai activă, primea cei mai mulţi bani, iar Astra Sportivă Braşov nu era o excepţie în România interbelică.
În ianuarie 1934, secţia de fotbal de la Astra Sportivă Braşov primise de la Astra Transilvană o subvenţie de 150.000 de lei, în timp ce celelalte secţii primiseră 22.500 lei (cea de ski), 20.000 de lei (atletism), 9.000 de lei (tenis), 2.000 de lei reveniseră pentru administrarea clubului.
Pentru două meciuri de fotbal cu C. S. Târgu Secuiesc, jucate la 2 şi 9 septembrie 1934  (tur-retur), în campionatul regional, s-au făcut următoarele cheltuieli:
66 lei –1.170 kilograme de brânză pentru masa jucătorilor
68 lei – mezeluri
83 lei – hrană pentru drum
43 lei – 10 lămâi
100 lei – deplasarea
485 lei – masa de seară
Pentru arbitrii meciului a fost prevăzut un barem de 975 de lei. În plus, echipamentul a trebuit spălat, plătindu-se 20 de lei. De 200 de lei s-a pus benzină (deplasarea s-a făcut probabil cu automobile personale), iar de 188 de lei s-au cumpărat sifoane şi ţigări. Delegatul C. S. Târgu Secuiesc a primit 2.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la partida revanşă.
În martie 1934, delegatul clubului, Iosif Belinderu, deconta următoarele cheltuieli pentru un drum la Bucureşti: 1.000 de lei pentru taxa de înscriere în F.R.F.A., 350 de lei pentru „Rombol“ (buletinul tehnic al Federaţiei), 120 de lei pentru 12 carnete de legitimare a fotbaliştilor şi încă 250 de lei pentru 25 de foi de legitimare. În fine, 880 de lei pentru tren, masă, cazare la hotel şi taxiuri.

Articol preluat  de pe www.historia.ro

Stiinta/Craiova Maxima/Universitatea Craiova

Istoria Politehnicii Iaşi

Gol Mircea Lucescu in Real Madrid - Dinamo (1975)

DINAMO BUCURESTI 1989-1992 Garnituri de elita din istoria fotbalului romanesc

Cupa Romaniei 1985

România la Cupa Mondială din 1930

Un clip despre călătoria și participarea Naționalei de fotbal a României la cel dintâi Campionat Mondial de fotbal: Uruguay 1930.
Secretarul Federației Române de Fotbal, Octav Luchide a fost cel care a înscris România la Cupa Jules Rimet, Carol al II-lea s-a ocupat personal de constituirea lotului și de a face posibilă expediția fotbaliștilor români, Rudy Wetzer a fost căpitanul echipei și cel care a ținut un Jurnal de Călătorie, antrenor a fost Costică Rădulescu iar Nicolae Covaci era la prima din cele trei participări ale sale la Cupa Mondiala. 
Ai noștri au bătut Peru în primul meci cu 3-1 și au pierdut cu Uruguay cu 0-4. Adalbert Deșu a marcat primul gol al României la un Campionat Mondial, iar la întoarcere, Gara de Nord din București era plină de oameni veniți pentru a-i aclacma pe tricolori.




  Mai jos il puteti vedea pe fostul secretar al FRF-ului Octav Luchide ( al 4-lea din dr cu ochelari)

Dinamo la Turneul de la New York

In 1961 FC Dinamo Bucuresti era invitata la un turneu amical din New York. Intr-o perioada in care fotbalul romanesc la nivel international nu aducea motive de satisfactie, in celalalt capat al lumii se desfasura a doua editie a International Soccer League. Competitia se vroia a fi prima incercare de a se crea un campionat national in SUA. Bill Cox pune bazele turneului si reuseste in 1960 sa aduca in SUA echipe de prim rang din Europa: Bayern Munchen, Steaua Rosie Belgrad, Sampdoria sau Sporting Lisabona.

Succesul a generat o a doua editie in 1961, iar Cox incepea deja sa caute noi echipe care sa arate ce inseamna fotbalul unui popor nebun dupa baseball, hockey sau baschet. Printre invitatiile trimise, una a ajuns si pe adresa clubulu Dinamo. In plin sezon echipa ros-alba accepta invitatia, iar cu ajutorul FRF se imbarca pentru turneul american. In etapa 21 Dinamo se afla pe locul 2 in campionat, dar deja jucase in avans alte 2 etape (22 si 23).

Tragerea la sort ne arunca in grupa A alaturi de Everton, Bangu (Brazilia), New York Americans, Karlsruhe, Kilmarnock, Montreal Concordia si Besiktas. Primul meci s-a disputat pe 30 mai in compania canadienilor. Concordia castiga partida cu 2-0 (Tito Maule 20, Arpad Kiraly 50). Jocul echipei romane a fost unul satisfacator, marile probleme fiind in a finaliza ocaziile create.

Celelalte rezultate obtinute in New York au fost: 0-0 (Bangu), 1-4 (New York Americans), 0-0 (Kilmarnock), 0-4 (Everton), 2-2 (Karlsruhe) si 5-2 (Besiktas). La finalul competitiei Dinamo s-a clasat pe penultimul loc avand 5 puncte (se acordau 2 puncte pentru victorie). La intoarcerea in tara Traian Ionescu, antrenorul cainilor rosii, urma sa se declare dezamagit de prestatia jucatorilor sai si de faptul ca turneul a adus o oboseala in plus la nivelul lotului. In campionat mai erau de disputat 3 partide. Printre acestea se numara si derby-ul cu CCA.

Pe 29 iunie Dinamo pierde cu 2-3 in fata celor de la CCA, iar declinul echipei continua si in urmatoarele 2 partide: 0-3 cu Petrolul Ploiesti si 0-2 cu Steagul Rosu Brasov. Astfel Dinamo rateaza titlul, insa urmau 5 trofee de campioana a Romaniei in 5 ani. Meciurile jucate in compania unor echipe puternice au cladit marea echipa a lui Dinamo de la inceputul aniilor '60. Printre jucatorii care au mers in SUA in 1961 ii regasim pe: Iuliu Utu, Ion si Lica Nunweiller, Vasile Anghel, Iosif Varga sau Gheorghe Ene. 

Finala turneului ISL s-a jucat in dubla mansa intre Dukla Praga si Everton. Echipa cehoslovaca invinge cu 7-2 si 2-0 si castiga cea de-a doua editie. Competitia s-a desfasurat pana in 1965, sfarsitul acestei fiind adus de lipsa din ce in ce mai mare de fani, dar si de lipsa unor nume importante din fotbalul mondial.

In primele editii meciurile s-au jucat in New York sau New Jersey, dar spre finalul competitiei turneul a ajuns si in Chicago, Detroit, Los Angeles sau Boston. 

ISL este si astazi considerat ca fiind prima competitie cu adevarat importanta desfasurata in SUA.

via https://www.facebook.com/notes/razvan-nicolae/dinamo-la-turneul-de-la-new-york/247583295293929

Aşa a început fotbalul românesc (I)

Se spune că atunci când vameşii argentinieni au descoperit o minge de fotbal în bagajul unui englez, nu au ştiut cum să o claseze. Nu mai văzuseră aşa ceva şi nu auziseră de acel sport pe care britanicii îl luau cu ei peste tot în lume.
Nu ştim ce reacţie ar fi avut vameşii români. Dar ştim sigur că în 1907, undeva în apropiere de Şoseaua Kiseleff, pe un teren improvizat, s-a jucat primul meci de fotbal din Bucureşti. Românii doar priveau: competitorii erau englezi şi germani, angajaţi în industria textilă sau petrolieră la Bucureşti, Ploieşti sau Câmpina. Cronica acelei partide, publicată în extraordinara revistă „Din lumea sporturilor“, este socotită un certificat de naştere pentru fotbalul românesc. Aceiaşi străini au înfiinţat, în 1909, „Asociaţia cluburilor de foot-ball din România“, al cărei act fondator a fost redactat în engleză, germană şi română. Tot ei au jucat la Constantinopol, sub numele de România, contra altor germani şi englezi care reprezentau Turcia.
Când, în 1939, echipa naţională a Angliei a sosit la Bucureşti (se spune că regele Carol al II-lea insistase în timpul vizitei de stat făcută la Londra, pentru acest meci), Mr. Chambers a trimis o scrisoare federaţiei de la Bucureşti, rememorând anii 1912-1914 când a fost centrul-atacant al unei echipe a României, absentă din palmaresul oficial al naţionalei tricolore. Un palmares care începe abia din 1921.
Mai citeşte şi:

Colţea, clubul elevilor entuziaşti

Desigur, jocul cel nou nu i-a lăsat indiferenţi pe tinerii români. În iunie 1913, câţiva elevi de la liceul „Sf. Sava“ înfiinţau o echipă de fotbal. Pentru că erau vecini, i-au dat numele străzii: „Colţea“. În statut, au înscris dezideratul unui sport românesc, pe care conaţionalii lor să îl practice, nu doar să îl admire pasiv. În curând, cei mai mulţi aveau să plece pe front. S-au reîntâlnit în 1919, când au constatat că i-a deosebit ceva de majoritatea soldaţilor români: făcuseră sport şi suportaseră mai uşor vitregiile anilor de război. Bilanţul făcut cu acel prilej arăta că din 33 de mobilizaţi, 2 pieriseră, 3 fuseseră răniţi, 6 decoraţi. Curând după Unirea din 1918, Colţea Bucureşti a deschis o filială la Braşov. Aceasta avea să aibă, de fapt, mai mult succes în plan sportiv: în 1927, Colţea Braşov juca finala, iar în anul următor devenea campioană naţională.

Clubul-mamă din Bucureşti a dispărut discret. Totuşi, se cuvine să menţionăm măcar trei nume. Portarul Mircea Stroescu, devenit medic chirurg, a fost primul bucureştean chemat în „aleasa“ României Mari. În faţa lui, ca „beci“, jucau Nicolae Secăreanu (1901-1992), bas la Opera Naţională, şi Alexandru Papană, aviatorul, campionul de bob şi primul laureat al „Premiului Naţional pentru Sport“, instituit în 1933.
Povestea „Colţei“ este povestea multor altor cluburi de fotbal din Bucureşti, despre care azi nu mai ştim nimic: cine avea o minge era preşedinte; orice ceartă năştea o sciziune şi un alt club; câteodată, nu erau acei 11 de care e nevoie pentru o echipă şi se improviza. Înainte de Primul Război Mondial, fotbalul bucureştean trăia o eră pe care, imediat după 1918-1920, „organizatorii“ săi o denumeau „romantică“ sau de „pionierat“. Jucătorii erau şi preşedinţi, secretari, casieri, uneori şi corespondenţi speciali ai ziarelor care publicau cronici sportive.

Marea Unire schimbă fotbalul

Treptat, lucrurile s-au schimbat. Fotbalul se transforma în industrie. Cartierele bucureştene începeau să se identifice cu câte o echipă: Buzeştiul era cu Venus, Oborul vibra odată cu Unirea-Tricolor, Giuleştiul şi Griviţa, locuite de angajaţii C.F.R., erau deja ale Rapidului. Derbiurile nu se mai jucau între echipe, ci între provincii istorice: Clubul Atletic Oradea – Venus era un meci între Ardeal şi Bucureşti. La Brăila, din cauza problemelor financiare, apărea D.V.A., prin unificarea Daciei cu Vasile Alecsandri. Au apărut transferurile între echipe, uneori chiar între rivale de moarte. Profesionismul declarat a însemnat excluderea Ripensiei Timişoara din campionatul naţional. Unii jucători au plecat în Ungaria, unde erau mai bine plătiţi. Argumentul lor? Aveau familii de întreţinut.
Toate acestea erau efectul Unirii din 1918. În 1920 avea loc aşa-numita „unificare sportivă“. Din acel an, autorităţile sportive din Vechiul Regat (în speţă, Federaţia Societăţilor de Sport din România, fondată în 1912) şi-au impus autoritatea şi în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Dar în fostele ţări ale coroanei habsburgice, unde industrializarea şi urbanizarea erau mai avansate, fotbalul era altfel: cluburile trăiau pe lângă întreprinderi şi uzine. În fond, în Austria, Ungaria şi Boemia se juca atunci cel mai bun fotbal de pe continent. Englezii, inventatorii jocului, le-au făcut onoarea de a-i vizita în 1908. Campionatul României întregite a fost ani la rândul dominat de echipele din Transilvania şi Banat, iar jucătorii acestora formau majoritatea selecţionatei naţionale.
Cum funcţiona un club de fotbal?

Dar să lăsăm jocul în sine şi să privim organizarea efectivă a cluburilor sportive. Din păcate, acestea au lăsat puţine urme în arhive. Presa, tipăriturile ocazionale, cărţile de amintiri şi interviuri ne dezvăluie cum funcţionau, între cele două războaie mondiale, cluburile de fotbal din România.
Venus Bucureşti şi Astra Sportivă Braşov sunt două echipe care, din câte ştim, nu s-au întâlnit niciodată pe teren. Prima, legată de atotputernicul Gabriel Marinescu, era una dintre cele mai populare echipe, o răsfăţată a presei interbelice aşadar. În schimb, modesta Astra Sportivă Braşov a lăsat o arhivă bine închegată. Reunind informaţiile, obţinem o imagine destul de fidelă a unor lucruri pe care jocul de fotbal în sine le ascunde privirii, dar care sunt esenţiale pentru ca un club să aibă succes.
Ca şi Colţea, Venus a început cu un grup de puşti şi o minge. Dar, în 1936, Mitty Niculescu, fondatorul şi legendarul căpitan al alb-negrilor, pe care copiii din cartier îl duceau cu alai până la terenul de fotbal, se simţea probabil stingher în structurile de conducere, unde locul său era garantat din oficiu. Alături de el, sub conducerea temutului Gavrilă Marinescu şi a avocatului Alexandru Eladescu, se regăseau jurişti, militari, universitari, funcţionari publici şi finanţişti. Cu acelaşi prilej, clubul era redenumit şi reorganizat ca „Asociaţie Sportivă şi Culturală Venus“, reunind mai multe secţii sportive şi chiar un cor.
Fapt rar în perioada interbelică, Venus Bucureşti şi-a amenajat un sediu propriu, în strada Nicolae Filipescu nr. 14. Acolo se aflau încăperi puse la dispoziţia sportivilor (în principal componenţii echipelor de fotbal şi hochei), o bibliotecă, un bufet unde juniorii primeau o gustare după antrenamente (ouă, cafea cu lapte, pâine prăjită).

„Suporter“, adică sponsor

Cluburile obţineau fonduri din taxele de intrare la meciuri sau de la ceea ce azi numim sponsori. Pe atunci se numeau, cu un cuvânt împrumutat din limba engleză, „suporteri“, termen extins treptat pentru a-i desemna pe toţi iubitorii unei echipe. Erau cei pe care Jack Berariu, unul dintre cei mai iscusiţi ziarişti sportivi români, îi vedea ca pe nişte „oameni... ciudaţi pentru vremurile de azi. Oameni care cheltuiesc parale de dragul unui club al lor, care să le ofere bucuriile şi fiorii unor victorii sportive“.
În 1937, cotidianul „Curentul“ anunţa sec cum un anonim donase Unirii Tricolor nu mai puţin de 100.000 de lei, semn că darurile ocazionale nu erau ieşite din comun. Dar, multă vreme, cea mai bună metodă de a strânge fonduri pentru echipă a fost organizarea de chermeze şi baluri, unde, contra unei taxe de intrare, se putea dansa.
O parte din banii strânşi prin diverse metode mergeau spre Federaţia Română de Fotbal-Asociaţie, ca taxe, sau spre plata jucătorilor profesionişti sau amatori.


Articol preluat de pe www.hystoria.ro

10 Mai 1997

Dinamo de prin 90 si !

Atalanta - Milan '60-'61

Panathinaikos - Paok '77-'76!

Să redăm fotbalul celor care-l iubesc!

FRF are nevoie de un REFRESH!


Ovidiu Ioanițoaia: La rubrica de sport de ce-ai renunţat?
Fănuș Neagu: M-a apucat lehamitea, pentru că sportul în general şi fotbalul în special nu mai sînt ce-au fost. Diferenţa faţă de fotbalul de-acum 15-20 de ani e ca de la cer la pămînt.


De ce era Dobrin fericit
- În ce sens?
- În toate. Atunci jucau să fie fericiţi, acum joacă să fie bogaţi. Mi-aduc aminte de ce mi-a povestit cîndva Fane Cârjan, care s-a dus la Piteşti să-l ia pe Gicu Dobrin la Cluj. Unde crezi că l-a găsit?
- Într-o cîrciumă?
- Vezi, şi tu eşti o lepră care a plecat în America şi s-a întors ca prostu’! L-a găsit pe malul unui lac bătînd mingea cu nişte puşti şi mi-a zis: “Fane, nu puteam să-l mişc de-acolo pentru că acolo era viaţa lui!”. Simplu, Dobrin era fericit jucînd, era bucuros asemenea marilor fotbalişti de leatul lui. Ca Nichi Dumitriu, de pildă. Nichi s-a dus în Grecia antrenor, undeva pe lîngă Salonic, dar ştii ce făcea? În loc să-i comande pe jucători, era atît de îndrăgostit de minge că se băga între ei şi nu se mai oprea driblînd! Fireşte că grecilor nu le-a plăcut. (sursa: un interviu luat de Ovidiu Ioanițoaia lui Fănuș Neagu, 2 aprilie 2010).


Restul articolului il gasiti aici : http://iioanivascu.blogspot.com/2011/11/sa-redam-fotbalul-celor-care-l-iubesc.html

Finala Cupei Mondiale 1934

                                                        Italia - Cehoslovacia 2-1 

                                                         0:1 Antonin Puc (70.)
                                                         1:1 Raimondo Orsi (82.)
                                                         2:1 Angelo Schiavio (95.)

Cândva România făcea legea la fotbal în Balcani. Balcaniada lui 13 - 0

Balcaniada lui „13-0”. „13:0” înseamnă 7:0 cu Bulgaria, 1:0 cu Grecia şi 5:0 cu Iugoslavia, adică rezultatele cu care România câştiga Balcaniada de fotbal desfăşurată în iunie 1933 pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti.

Turneul s-a desfăşurat în sistem campionat, însă rezultatele făcuseră ca meciul România-Iugoslavia să fie asemuit unei finale. „Plavii” câştigaseră cu 7:1 în faţa Greciei şi cu 4:0 contra Bulgariei. În plus, în ciuda entuziasmantului 7:0 cu Bulgaria, jocul naţionalei noastre cu Grecia fusese unanim dezaprobat de exigenta presă sportivă bucureşteană, dar şi de publicul conştient că urma meciul cu cel mai dificil adversar.

A doua zi după victorie, ziarele publicau o fotografie grăitoare pentru entuziasmul cu care cei 25.000 de spectatori prezenţi la Stadionul O.N.E.F. trăiseră meciul cu Iugoslavia: un băiat de 12 ani, alături de un domn distins, cu mustăţi şi lornion, amândoi aplaudând fericiţi atacurile finalizate de Silviu Bindea, Gheorghe Ciolac, Iuliu Bodola şi Ştefan Dobay. Cei doi erau Marele Voevod Mihai de Alba-Iulia şi primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod. Reacţiile celor doi au fost astfel descrise de P. Soru în „Vremea”: „Dacă nu l-aţi văzut pe Voevodul Mihai frecându-şi mânuţele de bucurie şi aruncându-şi în sus cascheta de fiecare punct marcat, aţi ratat un spectacol de covârşitoare emoţie. Dacă nu l-aţi îmbrăţişat în surâsuri pe primul ministru Vaida-Voevod, decorându-şi pieptul şi faţa cu-n zâmbet larg de satisfacţie naţională – aţi pierdut un prilej pentru a verifica magia formidabilă care dozează sportul în zilele noastre.”

Balcaniada: scurtă istorie

Ideea de a reuni echipele naţionale de fotbal ale statelor din Balcani a aparţinut României şi a fost propusă celorlalte federaţii din regiune în 1929. La nivel continental se desfăşura deja o Cupă a Europei Centrale, care reunea cele mai bune formaţii europene ale momentului. Fotbalul era parte a familiei de sporturi olimpice, iar la Montevideo începuseră deja pregătirile pentru primul campionat mondial. Într-un moment în care amintirea Primului Război Mondial era încă vie, sportul era văzut în egală măsură ca o modalitate de a atenua rănile politice şi psihologice, dar şi ca un prilej de revanşă.

Imagini de la ultima Balcaniadă

Prima Balcaniadă, câştigată de România, s-a desfăşurat într-un sistem greoi, cu meciuri tur-retur disputate între 1929-1931. Din 1932 sistemul a fost simplificat: meciurile se jucau în sistem campionat, în capitala uneia dintre ţările participante. Prima ediţie a avut loc la Belgrad şi a fost câştigată de Bulgaria. În 1933, România triumfa la Bucureşti, apoi Iugoslavia se impunea la Sofia (1934) şi Atena (1935). Ultima Balcaniadă interbelică s-a disputat la Bucureşti, retragerea Iugoslaviei reducând turneul la un triunghiular câştigat de gazde. Discuţiile privind o posibilă aderare a Turciei au eşuat. De altfel, România a considerat că cele trei trofee câştigate o declarau câştigătoare definitivă a Balcaniadei, după modelul Cupei Mondiale. Mai mult, ţinta federaţiei era includerea echipelor româneşti în competiţiile inter-ţări şi inter-cluburi la care luau parte Italia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia.

Alături de laturile strict sportivă (cel puţin trei meciuri cu miză pentru echipele naţionale) şi comercială, Balcaniadele aveau şi o puternică încărcătură politică. Ceremoniile de deschidere şi de închidere presupuneau parada delegaţiilor cu drapelul naţional, intonarea imnurilor de stat, discursuri formale. La Bucureşti, cel puţin, depunerea unei coloane de flori la Mormântul Eroului Necunoscut întregea acest ciclu oficial.

Bucureşti, 1933: tensiune şi splendoare

După începuturi destul de neconvingătoare, echipa naţională de fotbal a României începuse să înregistreze rezultate bune. Dar atmosfera în jurul echipei nu era liniştită. Numărul redus de etnici români, în comparaţie cu cei maghiari sau germani, stârnea controverse. Fidelitatea acestora era pusă, de obicei pe nedrept, la îndoială. În 1932, o înfrângere zdrobitoare în faţa Poloniei (0:5 la Bucureşti) declanşase campania pentru „românizarea” echipei naţionale, la sugestia scriitorului Camil Petrescu.

„Balcaniada lui 13:0” a început cu o scrisoare deschisă a preşedintelui Federaţiei Române de Football-Asociaţie, Aurel Leucuţia. Doctor în drept, deputat al Partidului Naţional Ţărănesc, trimis pe lângă Carol al II-lea pe când acesta se afla încă în exil, Leucuţia a fost primul preşedinte ales al F.R.F.A. după constituirea acesteia în 1930. La 3 iunie 1933, Aurel Leucuţia trimitea presei o scrisoare ce îndemna la calm, moderaţie şi responsabilitate:„Elementul românesc este astăzi într-o mare ascensiune, şi nu va trece multă vreme ca să ne vedem visul integral împlinit. […] Ca munca să nu ne fie zadarnică, în faţa unei atât de grele încercări, cum este Balcaniada, este necesar să creăm şi o atmosferă sufletească, prielnică succeselor sportive. Jucătorii sunt şi ei ca toţi ceilalţi oameni, cu stări sufleteşti diferite, în dispoziţiuni bune sau rele, unii optimişti, alţii neîncrezători, - ei trebuie deci ajutaţi, stimulaţi şi îmbărbătaţi. Pentru aceasta, facem apel la presă şi prin ea, la opinia publică românească.”

Urma ca echipa antrenată de Constantin Rădulescu, cu „becul” Emerich „Ciogli” Vogl căpitan, cu jucători români, maghiari şi germani din Banat, Transilvania, Basarabia şi Bucureşti să arate că poate trece peste disensiunile interne. Selecţia nu fusese scutită de probleme. 50 de jucători fuseseră convocaţi pentru a fi văzuţi de comisia de selecţie numită de FRFA. Inerente au fost şi discuţiile despre alegerea titularilor, golgheterul Ştefan Dobay fiind, paradoxal, pe lista contestaţilor.

O neaşteptată polemică

De „Balcaniada lui 13:0” se leagă un moment unic în istoria culturii şi sportului românesc. În exuberanţa generală, în laudele la adresa jucătorilor, selecţionerilor şi publicului s-a făcut deodată auzită vocea autoritară a lui Nicolae Iorga. Pentru marele istoric, exerciţiile fizice nu erau o cale de a atinge modelul antic al echilibrului dintre corp şi spirit, nu o cale de ascensiune socială, nu un scop în sine şi nu o modalitate de a deveni celebru prin mijloace facile. Nicolae Iorga nu era fascinat de mulţimile care se adunau pe stadioane, nu le aprecia reacţiile bune sau rele. Spectacolul sportiv era pentru el o „copilărie” nepermisă, un mod de a irosi o energie necesară în viaţa de zi cu zi. Răspunsul a venit de la Mihail Sebastian, care admitea ideea de „copilărie”, dar argumenta că regulile stricte ce decideau învingătorul şi ideea de „fair-play” (sau „joc-corect”, în traducerea lui Camil Petrescu) sunt mult mai prezente pe stadioane decât în viaţa politică sau universitară.

Pasiunile stârnite de Balcaniada din 1933 au fost numeroase. Dincolo de orice discuţii şi polemici, acel „13:0” rămâne un loc plăcut al memoriei sportive româneşti.

Nicolae Iorga: „O imensă copilărie a unei lumi uşuratece”

„Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o Romînia contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta «Balcaniadă» (...).

Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca Bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n’avem nimic de împărţit.

Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii Romîniei asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului, tot aşa de entusiasmat de această biruinţă ca şi de opera unui învăţat de marea, glorioasa reputaţie a d-rului Marinescu, la a cărui sărbătoare asistau câteva sute de specialişti.

Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore în fruntea căreia se găsesc în cea mai mare parte foarte onorabili minoritari ca Doday, Kotormany şi Morawetz. Nu înţeleg – atîta tot. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, cari poate sînt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.  Articolul „După «victorie»”, publicat în ziarul „Neamul Românesc”, 1933

Mihail Sebastian: „E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca”

„Am fost pe stadion, Duminică, un om mai mult printre alţi 24.999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emoţionaţi de lupta celor 22 de bărbaţi din arenă. O imensă copilărie – sportul? Poate da. Am spune, chiar mai mult decît atît: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămîne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în nici un alt spectacol nu-şi găseşte o mai largă descărcare decît în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat.

Nu suntem obosiţi de teatru, unde cortina, decorurile, reflectoarele şi suflerul distrug permanent autenticitatea iluziei, amintindu-ţi la fiecare pas de convenţiile absurde ce colaborează la această complicată păcăleală, care se numeşte o «reprezentaţie»? Nu suntem blazaţi de virtuozităţile tehnice ale cinematografului, unde de cele mai multe ori maşina suplineşte viaţa? Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr.

E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat din stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obiective ale situaţiei, este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia şi falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. «Cel mai bun» numai în sport izbuteşte să fie în rîndurile dintîiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, «cel mai bun» este destinat să crape de foame.

Dacă nu ar fi decît justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decît spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din cînd în cînd ferestre spre stadion”.  Articolul „Între stadion şi bibloiotecă”, apărut în Gazeta Sporturilor, 1933

articol preluat de pe www.hystoria.ro

Unicul 7